La caracterul gol

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Nici o grijă, n-o să mai auzim de Doina Cornea! Micul pantheon al eroilor noştri neadoptaţi e năpădit de igrasie şi buruieni, ca o toaletă publică părăsită într-un parc mărginaş. Acolo zac, dospind într-o uitare pervers-admirativă, toţi cei au îndrăznit să stea drept în vremuri strîmbe: Corneliu Coposu, Vasile Paraschiv, Gh. Calciu, Paul Goma şi, de vinerea trecută, Doina Cornea.

Anii care ne-au ţinut loc de bună purtare între 1945 şi 1990 au dispărut. Pe bună dreptate. Atîta lume a vrut să nu mai ştie şi să fandeze pe tocuri, spre ziua de mîine. În fond, istoria noastră, a curs spre a se vărsa la picioarele Marei Mareş, succesoare sigură a Vioricăi Dăncilă, la cîrma prostiei româneşti. Tîmpenia cu fiţe va succeda, astfel, prostiei vrac. În fond, ce face, azi, voioasa liberală Mareş cu prăfuiţii decreţei ai anilor ’60 e ce făceau mîrlanii şefi ai FSN cu Doina Cornea, Coposu şi alte mortăciuni inexplicabil vii, în anii ’90.     

Ar trebui spus cîndva, adică exact în acest moment: Cornea, Coposu şi ceilalţi nefericiţi potrivnici într-o ţară potrivită comunismului n-au fost funny, simpatici şi de viaţă. Au fost, dacă se cade să spui asemenea lucru vînăt, nişte plicticoşi consecvenţi. Aveau defectul seriozităţii neîntrerupte. Nu erau cool, nu erau hot, nu făceau atmosferă. Coposu era fumător de cursă lungă, dacă asta poate trece drept exces pătimaş. Exact şi modest ca o lucrare de bursier nevoiaş, cumpătat pînă şi în faţa insultei, Coposu a fost, mereu, un om rezonabil. Neîngăduit de rezonabil.

Sila şi frica de autonomia persoanei au făcut din liderii FSN o trupă de tartori murdari şi din România o troacă de zemuri impure.

Iată-l, în octombrie 1990, revenit, la Londra, după o pauză de 60 de ani. Măsoară cu ochii piaţa Trafalgar şi comunică plat celor din jur: „Nu s-a schimbat deloc!“ Rezonabil, nu? Şi Doinea Cornea era plicticoasă. Iat-o, în februarie ’90, pe lîngă Drept, la una din primele pizzerii libere ale Bucureştiului. Vorbeşte rectiliniu despre statul de drept şi nu lasă ziariştilor nici o ştire, în afara propriei bune creşteri. Nimic publicabil.

Nu veţi reţine nici un text şi nici o cugetare memorabilă din discursul ei piţigăiat şi monoton ca un principiu alunecînd pe gît îmbăiat în untură de peşte.

Cornea, Coposu şi ceilalţi au fost mult mai însemnaţi decît spectacolul personal. Au fost o răscoală de pre-răstigniţi. Cînd comunismul a ameninţat să curme ultima adiere de umanitate între români, au apărut, de nicăieri, aceşti ardeleni interminabili şi didactici. N-au fost şi nu vor fi eroi populari. Au fost sectanţi fără greş şi, prin asta, înspăimîntători pentru comoditatea noastră istorică. De aici procedura grotescă regizată în 1990 de Iliescu, Brucan şi Roman. Sila şi frica de autonomia persoanei au făcut din liderii FSN o trupă de tartori murdari şi din România o troacă de zemuri impure.

Era, demult, prea tîrziu. Comunismul nu mai putea fi învins decît de proprii lui stăpîni. Dar nu asta e problema. Între timp, ne-am obişnuit de minune cu o victorie anti-comunistă care a conservat perfect tipologia comunistă. Problema e alta: anonimatul sever în care s-a stins Doina Cornea.

Ce a făcut, de fapt, Doina Cornea de a mîniat, pe faţă sau în ascuns, atîta lume în lumea românească? Să rămînem la definiţia pură: a ieşit în stradă la caracterul gol.

Mărturia celor ce au încercat să ne apere de comunism spre a afla că ne apărăm şi singuri de ei a ajuns o amintire de vigoare Alzheimer. Cornea? Nu-i aia care a făcut scandal pe vremea lui Ceauşescu? Sigur, îi putem organiza funeralii naţionale. Farsa protocolară aplicată postum Regelui Mihai nu s-a răcit de tot şi e gata de reintrare în scenă. Oricum, vom avea, curînd şi inevitabil, o stradă, o bursă de merit şi chiar o Universitate Doina Cornea. Dar toate astea nu vor fixa nimic.

Un paradox care ne scapă doar spre a ne face pompieri sentimentali spune că memoria cea mai de soi presupune uitarea. Mai precis, capacitatea de a uita numele, figura dar nu şi felul Doinei Cornea. Vorbim de respectul de care se bucură oameni din ce în ce mai uitaţi şi, totuşi, perpetuaţi, în societăţi care nu-şi văd capul de treabă dar vor să stea pe ceva.

Totul a conspirat frenetic împotriva Doinei Cornea şi a lumii ei compuse dintr-o credinţă fără reglaje şi un apel insuportabil la onestitate. Iar totul înseamnă totul. Comunismul, Securitatea şi Miliţia au fost doar partea vizibilă şi brutală a răfuielii. Conflictul, refuzul şi culpa au fost mai largi. Naţionale.

Ce a făcut, de fapt, Doina Cornea de a mîniat, pe faţă sau în ascuns, atîta lume în lumea românească? Să rămînem la definiţia pură: a ieşit în stradă la caracterul gol. Reacţia comuniştilor a fost furibundă, pentru că autonomia persoanei şi încăpăţînarea gîndului erau, într-adevăr, o crimă intolerabilă în subacvaticul mut al dictaturii. Dar asta n-a fost tot.

Ar trebui să înţelegem că un om pus în situaţia de a ieşi public la caracterul gol nu e doar purtătorul unui protest. E, totodată, cineva care luminează  golul din jur. Cineva care spune că nu e însoţit de o construcţie intelectuală sau morală, colectivă şi vastă. Cineva care spune, în timp ce se expune singuratec represiunii, că toţi ceilalţi au eşuat înainte să încerce sau că tac îndesat. Între alte efecte neaşteptate, apariţia izolată a Doinei Cornea a arătat că lipsa de împotrivire a oamenilor cu carte, a bisericii şi a altor români înzestraţi era clară şi fără remediu.

Acesta e motivul pentru care Doina Cornea a ajuns, pînă şi printre corifeii lumii bune, o referinţă tot mai veştedă şi rară. Posteritatea activă a fost înlocuită de un cult memorial fără ambiţii în care lucrează, subconştient, vina ştiută a eşecului şi a neputinţei trecute în faţa comunismului. Autorul acestor rînduri a participat activ la cultul amintit şi a pus umărul la lipsa de replică pe care a tronat comunismul. Dar nu se face, azi, că nu cunoaşte sau nu înţelege aceste lucruri necurate.

Am ajuns la vorba bătrînilor care spun că timpul le repară pe toate. Aşa e. Lăsat de capul lui, le repară fără să schimbe nimic.

La un loc, aceste două forţe, una brută şi afişată, cealaltă subtilă şi pervers-resentimentară, explică lipsa de destin a Doinei Cornea. Curios, Cornea, Coposu şi ceilalţi au fost suprimaţi exemplar pentru că s-au radicalizat mai abitir după retragere sau moarte, în vremuri aparent uşurate de conformism. Insuportabil de principiali, singurii noştri eroi integrali au fost parcaţi pios între molii. Ce s-a întîmplat?

S-a întîmplat că fiecare am devenit formidabil de ocupaţi. Am devenit o colecţie de alibiuri care explică lipsa de curaj, adevăr şi direcţie, azi, cînd teoria spune că putem fi treji şi exigenţi fără oprelişte. Am lăsat în urmă copilăria naivă a principiilor, pentru că ne-am transformat în profesionişti maturi, specialişti, buni europeni, absolvenţi, laureaţi şi orice altceva nu ne obligă la caracter, risc şi bilanţ interior.

Peste toate, am ajuns la vorba bătrînilor care spun că timpul le repară pe toate. Aşa e. Lăsat de capul lui, le repară fără să schimbe nimic.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite