Lăsaţi critica! Vrem soluţii!

Publicat:
Ultima actualizare:

Nu e prima oară cînd mă confrunt, pe blog sau la cîte un post de televiziune, cu reproşuri nerăbdătoare: mi se spune că mă complac (asemenea multor „intelectuali“ şi „reprezentanţi ai societăţii civile“) în exercitarea unui acru spirit critic, dar nu vin niciodată cu soluţii eficiente pentru îmbunătăţirea situaţiei.

Articol preluat din Dilema veche

De curînd, am avut ocazia, într-un interviu solicitat, la Timişoara, de excelentul jurnalist Melania Cincea (cf. Timopolis, 29 aprilie), să-mi spun încă o dată părerea pe această temă. Îmi permit să reiau mai jos (cu minime modificări) pasajul cu pricina, în speranţa că aş putea clarifica niţeluş rolul, rostul şi limitele spiritului critic, în condiţiile în care „diagnosticul“ corect al unei stări de fapt e, într-o primă etapă, mai important decît „tratamentul“ propriu-zis… Iată răspunsul meu la una dintre întrebările interviului:

Tema „soluţiilor“ e o temă spinoasă şi, aş spune, o capcană specific autohtonă. În general, românii „au soluţii“. Cum stai de vorbă cu unul, auzi: „Îţi spun eu ce trebuie făcut.“ Românii sînt „deştepţi“, au idei: „Dă-mi mie pe mînă Internele, sau Finanţele, sau Agricultura şi-ţi rezolv tot, cît ai zice peşte!“ Or, asta introduce un coeficient de arbitrar vesel, care nu e eficient, ba, într-un anumit sens, e direct primejdios, Nu oricine are competenţa să „vină cu soluţii“. Mai mult: de obicei, tocmai cei mai nepricepuţi sînt doldora de „soluţii“. Dar, în realitate, cetăţeanul obişnuit nu are alt rol decît să pună probleme, să exprime nevoi, să reacţioneze la derapajul guvernamental. Nu „să rezolve“ lucrurile. E, dacă vreţi, o problemă de „diviziune a muncii“: „soluţiile“ sînt lotul instituţiilor Puterii. Adică al acelora care au fost aleşi să le găsească şi au şi mijloace să le implementeze. Da, se pot face consultări largi, sondaje de opinie, dezbateri publice. Dar un ministru nu îşi face treaba cerînd de dimineaţa pînă seara soluţii „de la popor“.

Vin acum la tema intelectualilor (mai ales cei numiţi „publici“). Văd mereu, pe forumurile articolelor pe care le public: „Dom’le, e uşor să critici, dar vino cu soluţii!“ Or, prestaţia mea de presă e a unui diagnostician, nu a unui terapeut universal. Încerc să semnalez boala, neregula, derapajul. Trag alarma, arăt cu degetul rana (eventual, neluată în seamă, dacă nu chiar ascunsă). Pot avea, e drept, şi unele sugestii în domeniile la care mă pricep cît de cît. Pot să şi greşesc. Dar nu am responsabilitatea, competenţa universală ori cea specifică, necesare pentru a dezlega orice ecuaţie administrativ-politică. Nu mai spun că, în calitate de „simplu cetăţean“, nu dispun de instrumentarul „punerii în practică“ a ideilor mele. Trec peste faptul că, dacă fiecare dintre noi s-ar repezi să propună soluţii, am ajunge rapid la anarhie. Nu oricine e pregătit să „salveze“ ţara.

Există şi ideea că intelectualii trebuie să educe masele, să iasă mereu, paşoptist, pe scenă. Îmi pare rău, nu ăsta e neapărat rolul artistului, al scriitorului, al filozofului, al intelectualului în general. Intelectualul ca „agitator“, ca lider ideologic, ca „propagandist“ de meserie, gata să ducă masele spre un „viitor de aur“, e supravieţuirea unui „imperativ“ marxist. În fond, nici George Enescu, nici Brâncuşi, nici Rembrandt, nici Balzac – mai nimeni din această categorie – nu şi-au propus şi nu s-au simţit obligaţi sau îndrituiţi să vină cu „soluţii“ concrete. Şi-au văzut de treabă. În unele cazuri e chiar preferabil ca intelectualii să nu abuzeze de militantism. Ştim bine că au fost situaţii în care „angajarea“ unor intelectuali nu a fost tocmai înţeleaptă… Prefer să ascult sfatul lui Raymond Aron; ca intelectual, statutul tău firesc e acela de „spectator angajat“. Cînd se întîmplă o neregulă, cînd apare o problemă, îţi faci vocea auzită, te exprimi, acuzi sau aperi. Dar rostul tău nu e, cum credea Marx, să schimbi lumea, ci să o înţelegi şi să o faci înţeleasă. Restul e voinţă de putere, orgoliu, aflare în treabă. Pe de altă parte, chiar dacă ai avea, pe domenii specifice, competenţe cu şanse de reuşită pragmatică, ele nu duc nicăieri, căci, de regulă, nimeni nu le solicită. Cine, la noi, îi întreabă pe reprezentanţii societăţii civile sau pe intelectuali ce ar fi de făcut? Avem, cu adevărat, fertile dezbateri publice? Domnul Dragnea îşi permite, de pildă, să decidă că vom muta o ambasadă importantă de colo-colo. Dumnealui nu ştie că în politica externă există contexte, experţi, înţelegeri internaţio­nale, riscuri. Vine din Turnu Măgurele şi spune: „Păi, să mutăm ambasada română de la Paris la Nisa“. Nu vreau să fiu răutăcios, dar dl Dragnea e un băiat de mîna a treia, un provincial zglobiu, care s-a trezit brusc într-o poziţie de decizie. Nimic din calităţile lui intelectuale, morale, pragmatice nu-l recomandă pentru a conduce ţara asta. Ca să conduci o ţară, trebuie, totuşi, să ai nişte înzestrări şi să ai un proiect. Nu să te bagi în faţă, ca să surîzi, şmecher, pe sub mustaţă, în stilul: „Hai, că vă fac din vorbe!“ E ameţitor că un asemenea aranjor de duzină a ajuns în vîrful naţiunii. Asta e nenorocirea. Soluţia? Să plece! Dar uitaţi vă şi la ceilalţi miniştri, uitaţi-vă cum vorbeşte ministrul Educaţiei. Uitaţi-vă cum vorbeşte şi biata doamnă prim-ministru (…). Ce caută ea în fotoliul ăla? E ca musca-n lapte. Am vecini cel puţin la fel de competenţi… Şi totuşi, a devenit un loc comun că „vinovaţi“ sînt, mereu, intelectualii. Dacă intră în politică o fac pentru că vor „sinecuri“ şi privilegii, dacă nu intră stau, „elitişti“, în „turnul de fildeş“, fac pe deştepţii şi, în loc să rezolve lucrurile, „să se implice“, bombăne de pe margine! Soluţii – ioc!

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite