Maladia scepticismului cronic şi remediile ei

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
protestatari

Pas cu pas, va trebui să ne recăpătăm încrederea în noi înşine şi în forţa noastră colectivă. Ajunge să privim în istorie şi către exemplele de succes de astăzi: nimic nu se poate fără încredere, speranţă şi unitate. Numai aşa, într-o bună zi, eliberaţi de obsesiile trecutului, de fatalismul dezarmant şi de constrângerile scepticismului cronic, vom putea să construim împreună.

Salonul Internaţional de la Geneva a adus din nou României un prilej de a se mândri cu oamenii ei excepţionali. MB Telecom este marele câştigător, însă lor li se alătură un număr de inventatori români care au trecut în dreptul României, ca în fiecare an, premii importante. Aşadar excelăm din nou la nivel individual, iar acesta este doar un exemplu. Zi de zi, români din întreaga lume se disting prin munca, talentul şi pasiunea lor, de la tineri olimpici internaţionali la medici, profesori, manageri, ingineri etc.

Cu toate acestea, la nivel colectiv rămânem, se pare, incapabili de a construi pe baza valorilor individuale şi veşnic dezamăgiţi de şirul nesfârşit de eşecuri naţionale. Cum bine spunea amicul meu, Dragoş Preda, absolvent de Sorbona şi actualmente student la École nationale d'administration

“Suntem 20 de milioane de neuroni fără sinapse, ceea ce echivalează cu un sistem cu un singur neuron”.

Şi-aşa trece timpul, „brucan” după „brucan”, cu perpetua nostalgie a ceea ce ar putea fi România şi speranţa din ce în ce mai stinsă că, poate într-o bună zi, copiii copiilor noştri vor trăi într-o ţară pe măsura potenţialului ei imens. Se pune întrebarea: dacă ştim ce avem de făcut, iar oamenii competenţi care pot pune soluţiile în practică există, ce ne opreşte la nivel colectiv de la a ne atinge obiectivele pe care ni le propunem?

Am mai spus-o: dacă facem un simplu exerciţiu şi evaluăm principalele obstacole cu care ne confruntăm, de la infrastructura deficitară până la sistemul de sănătate ineficient şi lipsa investiţiilor, vom vedea că au un numitor comun în fenomenul corupţiei generalizate. Ceea ce înseamnă, până la urmă, că acei oameni potriviţi (integri, competenţi şi cu adevărat dornici de a promova binele comun) nu sunt încă la locul potrivit. Cred încă în această evaluare, însă îmi dau seama că nu este suficientă.

Devin din ce în ce mai convins că o problemă majoră a societăţii româneşti la nivelul mentalului colectiv o reprezintă scepticismul cronic. Dezbinarea. Îndârjirea nejustificată dar permanentă împotriva tuturor, individualismul excesiv şi judecăţile irevocabile însă pe deplin artificiale care distrug înainte să construiască. Sentinţele fără drept de apel şi în necunoştinţă de cauză. Lipsa încrederii în noi înşine şi mai ales în alţii. Desigur, la un nivel primitiv, a distruge este simplu şi convenabil – oricum mult mai simplu decât a construi cu responsabilitate şi prin muncă.

Şi asta ne alimentează povestea fatalistă, eternă şi imposibil de combătut, pentru că se împlineşte mereu inclusiv ca urmare a propriilor noastre temeri şi percepţii, într-un cerc vicios, la infinit: lucrurile stau aşa pentru că nu pot sta altfel, asta e viaţa, merge şi-aşa, ce să facem şi noi, facem ce putem, mai mult nu se poate, aştia suntem... De câte ori aţi auzit aceste fraze? Şi atunci, cum să sperăm la un viitor mai bun dacă nici noi nu credem în această posibilitate? Dacă ne declarăm învinşi înainte de a începe lupta? Dacă aşteptăm mereu de la alţii şi mai ales de la eternul “stat”? Dacă nu renunţăm la scepticismpesimism şi fatalism?

Ţin minte povestea unor amici despre vizita unui turist suedez în România – un episod sugestiv. Prietenii mei l-au aşteptat la aeroport, l-au primit în casa lor, l-au dus în vizită la diverse locuri turistice din Bucureşti şi din ţară. L-au întâmpinat însă de la bun început şi cu scuze, scuze care nu se mai terminau: de la starea drumurilor până la vremea potrivnică, cerşetori şi siguranţa publică la orele târzii. S-au scuzat de toate şi de tot până când, într-un final, suedezul le-a spus, exasperat: „Aveţi o ţară minunată, ce tot vă cereţi scuze! Fiţi mândri de România! Dacă voi nu sunteţi, cine să fie?!”

Un alt exemplu: Liga Studenţilor Români din Străinătate (LSRS) organizează an de an Gala Studenţilor Români din Străinătate, un eveniment care premiază tineri cu rezultate academice deosebite. Juriul este prezidat de Domnul Academician Profesor Univ. Dr. Ionel Haiduc, Preşedintele Academiei Române, şi reuneşte mereu personalităţi cunoscute ale societăţii româneşti. În fiecare an am avut şansa să întâlnim, prin această Gală, un număr de tineri români cu adevărat minunaţi. Nu mi-aş fi putut niciodată imagina că astfel de exemple, care se afirmă la cel mai înalt nivel, pot fi întâmpinate altfel decât cu căldură şi admiraţie în ţara lor! Ajunge însă să urmăriţi articolele care s-au scris despre ei şi alţii ca ei – mai bine zis, uitaţi-va la comentariile din subsolul lor... Dacă le-aţi da crezare acelor „comentatori”, aţi afla că toţi sunt toţi copii cu relaţii, care cu siguranţă au tras sfori pentru a ajunge acolo! Cine îşi poate închipui că o diplomă de Princeton sau Oxford se dobândeşte cu pile?!

Dar uite-aşa, în loc să înveţe din exemplul lor de competenţă, muncă şi inteligenţă – validate la nivel global – sunt persoane care nu vor să accepte că aceşti tineri români au reuşit prin forţe proprii şi, că le place unora sau nu, se reprezintă— şi implicit reprezintă România — cu multă cinste! „Stai puţin, nu se poate să fi reuşit singuri! Sigur au avut relaţii şi cineva i-a împins de la spate! Dacă nu acum, cu siguranţă în regimul trecut, la miliţie sau securitate, mama, tata sau bunicul...cineva, oricine, trebuie să existe o explicaţie şi în niciun caz nu are legătură cu meritul lor personal!” Însă într-un mediu academic competitiv şi meritocratic, aşa cum este cazul marilor universităţi de peste hotare, dar (încă) şi din ţară, astfel de poveşti sunt de-a dreptul hilare. Mai mult, sunt profunde jigniri la adresa acestor oameni inteligenţi, devotaţi şi ambiţioşi care dedică studiului şi cercetării mii de ore din viaţa lor. E timpul să acceptăm că există şi români care se bucură de succes pentru că îl merită. E timpul să ne bucurăm alături de ei, să îi promovăm şi să ne mândrim cu ei.

În acelaşi timp, Liga însăşi s-a lovit de câteva sentinţe, “pe surse”. Genul acesta de speculaţii erau date ca sigure şi unii dintre cititori şi le vor reaminti cu haz: LSRS este susţinută activ de agenţi ruşi sub acoperire, Liga se pregătea să se transforme în partid politic la Putna în 2011, LSRS era cu stânga la Gala din 2010 şi apoi cu dreapta prin 2011, ba cu puterea, ba nu, cu opoziţia, ba masă de manevră în alegeri, ba de dreapta, ba tovarăşi comunişti, ba cu unii, ba cu alţii, ba roşie, ba verde, ba albastră, galbenă şi, de ce nu, chiar flacără violet...

Sunt evident şi persoane care nu vor să cunoască, deci nu pot fi convinse de nimic pentru că ştiu deja “totul”. În plus, cum să rişte să-şi verifice concluziile, să aibă un dialog, să încerce să înţeleagă? Când şi-au construit anumite percepţii într-un mod atât de rigid, care explică (aproape) totul, când au investit atât de mult într-o versiune proprie, mai are sens să-şi pună întrebări…? Vorba unui mare om, nu poţi să renunţi la ceva fără să-l înlocuieşti cu ceva pe măsură. Ori, în lipsă de acel ceva, este firesc îngheţul în nişte tipare, fie ele şi complet false. În fapt, marile crime ale omenirii au fost rezultatul ignoranţei şi refuzului de a cunoaşte şi de a înţelege... e trist că în ciuda tuturor exemplelor istorice, intoleranţa şi discriminarea, fundamentate pe refuzul dialogului, se perpetuează încă sub diverse forme, multiple şi perverse.

Nici măcar unul dintre cei câţiva care au criticat inclusiv public Liga n-au venit să cunoască voluntarii LSRS, să vadă ce fel de oameni sunt, ce interese au, ce pasiuni au, din ce motive aleg să se implice şi sub ce formă, ce principii au şi mai ales ce caracter...Şi, din păcate, Liga nu este singura ţintă – nici pe departe, e doar exemplul pe care îl cunosc de aproape. Sunt însă nenumărate alte organizaţii civice – dar şi indivizi – care încearcă să facă bine în România, dar se lovesc de un baraj de cinism şi neîncredere proptit bine în câteva stereotipuri– politizare, corupţie, nepotism, „agenturi străine”...mereu există o explicaţie, vorba lui Garcea.

Astăzi, totul este politizat, totul este relativ, deci totul este permis şi-n orice caz totul este explicabil prin oportunism, corupţie şi ambiţii personale. Nu există bună credinţă, nici măcar prezumţia de bună credinţă, nici voluntariat, nici altrusim. Se ştiu anumite lucruri deşi nu există niciun argument. Doar păreri şi cuvinte mari, aprecieri tăioase care nu permit niciun fel de dezacord. Cedăm prea des tentaţiei de a rămâne ancoraţi în neîncredere şi scepticism, explicând poate mai uşor şi unele eşecuri proprii, în timp ce românii care merită întreaga noastră apreciere o primesc cu vârf şi îndesat peste hotare, dar nu la ei acasă!

Suntem aşadar bolnavi de scepticism, de obsesia trădării şi a neîncrederii, de fatalism?

Să ne fi afectat sistemul unei epoci apuse într-o asemenea măsură? Da, România avea – se spune – cel mai extins sistem de informatori din blocul comunist. Sute de mii de români au colaborat, într-un fel sau altul, cu Securitatea. Apoi perioada post-decembristă, cu destui corupţi, cu politicieni întrecându-se în eşecuri şi false promisiuni, cu scheme piramidale CARITAS şi violente bătălii pentru îmbogăţirea prin orice mijloace...Ne mai miră scepticismul cronic al societăţii noastre de astăzi? Chiar dacă este justificată, maladia trebuie tratată, şi nu doar în scop paleativ.

Întâiul pas înspre un remediu este să acceptăm că avem o problemă. Al doilea decurge firesc de acolo: ce-ar fi dacă fiecare dintre noi am fi mai atenţi înainte de a-i judeca pe alţii? Ce-ar fi dacă ne-am informa în mod real înainte să emitem păreri şi să ne înfingem bine în sentinţe definitive şi irevocabile? Şi ce-ar fi dacă am păstra o minte cât mai deschisă, lăsând întotdeauna loc prezumţiei de bună credinţă?

Mai concret, avem mai presus de orice o responsabilitate a opiniilor noastre, atât într-un cadru privat, cât mai ales într-un mediu public. Putem să ne asumăm pe deplin părerile pe care le emitem? Şi având această perspectivă a responsabilităţii faţă de noi înşine şi faţă de alţii, mai putem face afirmaţii fără a fi suficient de încrezători că se sprijină pe adevăruri concrete, dovedite fără echivoc şi, împrumutând din sistemul juridic american, dincolo de orice dubiu („beyond any reasonable doubt”)?

O scurtă paranteză: formatorii şi liderii de opinie au o răspundere suplimentară de a se informa în mod adecvat înainte de a emite păreri şi înainte de a accepta părerile emise de alţii. Nu-i simplu, pentru că trăim în era vitezei. Vrem scurtături pentru orice şi suntem mereu nerăbdători. Dar în acelaşi timp, informaţia este mai accesibilă decât oricând. Şi-atunci n-avem nicio scuză dacă, înainte de a afirma ceva, nu investim timp în verificarea prezumpţiilor care stau la baza părerilor noastre. Avem timp pentru toate, cum spunea Octavian Paler, de ce nu ne-am face timp pentru tratarea scepticsmului cronic? Mai ales că, până la urmă, este în joc esenţa succesului nostru colectiv, ca societate, dar şi reputaţia şi credibilitatea fiecăruia dintre noi.

Un alt pas esenţial, implicit prin efortul conştient de a ne informa, este cunoaşterea şi apropierea de ceilalţi. Mişcările colective sunt un prilej preţios de a aduce oameni împreună, de a-i lăsa să se cunoască, să definească obiective şi să adere la valori comune. Implicarea civică şi voluntariatul sunt pietre de temelie pentru orice sistem democratic autentic şi sustenabil. Sunt celebre observaţiile lui Alexis de Tocqueville după vizita în Statele Unite de la începutul secolului XIX. Potrivit lui, americanii se distingeau încă de atunci prin forţa societăţii civile, formând asociaţii bazate pe voluntariat, pentru orice scop găseau de cuviinţă (social, economic, politic, religios etc.). Fără a exagera cu aceste comparaţii, rămâne un semnal pozitiv că tânăra democraţie românească are o societate civilă relativ puternică, deşi încă în formare. Este un mod concret de a atenua şi învinge scepticismul cronic prin definirea unor cauze comune, bazate pe valori autentice (binele comun, altruismul, protejarea mediului ş.a.). Let’s Do It Romania şi Campania Salvaţi Roşia Montană sunt doar două exemple care au adunat adevărate armate de voluntari, mai ales din rândul tinerilor.

În fine, pentru tratarea scepticismului cronic este nevoie şi de un factor conex, esenţial: timpul. Vor mai trece câteva decenii până când vom putea face pace deplină cu trecutul, pentru a construi un viitor mai bun, bazat pe obiective şi aspiraţii comune . Vom scapa atunci de obsesia securităţii şi-a informatorilor, a trădătorilor şi-a extremelor. Se vor cerne caracterele şi adevărul, ca întotdeauna, va ieşi la suprafaţă.

Pas cu pas, va trebui să ne recăpătăm încrederea în noi înşine şi în forţa noastră colectivă. Ajunge să privim în istorie şi către exemplele de succes de astăzi: nimic nu se poate fără încredere, speranţă şi unitate. Numai aşa, într-o bună zi, eliberaţi de obsesiile trecutului, de fatalismul dezarmant şi de constrângerile scepticismului cronic, vom putea să construim împreună. Numai atunci vom conştientiza că nu suntem, nici măcar pentru o clipă, prizonierii unui destin fatal şi că avem, într-adevăr, obligaţia să ne croim singuri altă soartă şi să ne asumăm pe deplin răspunerea pentru ceea ce lăsăm în urmă copiilor noştri şi copiilor lor.

Acest text a fost adaptat după un articol scris în ianuarie 2012. Diagnosticul şi remediile propuse rămân valabile. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite