Mass-media ia locul societăţii civile în România. Perspective şi efecte

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Textul de mai jos a fost publicat în volumul „România Transatlantică”, coordonat de Club România, şi apărut pe piaţă în aceste zile. Analiza pe care o propun reflectă la modul în care s-a schimbat rolul mass-media în România post 1989. Dar şi la modul în care va afecta această schimbare democraţia românească.

De menţionat si ce nu face acest articol - în acest text nu voi analiza cum şi-a îndeplinit mass-media rolul său (cu siguranţă lăudabil din foarte multe puncte de vedere), ci mai degrabă cum, profitând de succesul său iniţial şi de absenţa unei societăţi civile autentice, mass-media a ajuns să joace şi un alt rol în România – acela de actor politic, actor pe scena puterii politice.

Ipoteze de lucru:

  • Mass-media nu are tradiţie ante-comunistă autentică în România. Din comunism, românilor le-a rămas teama de control politic; implicit, după Revoluţie, a apărut dorinţa de a consacra canale media puternice, independente de puterea politică (temere dominantă în rândul jurnaliştilor formaţi după 1989). Discursiv, mereu jurnaliştii au cerut independenţa şi au forţat politicul să nu „încalece” media. În paralel, instituţiile statale, chiar democratizate, au tins mereu spre refacerea controlului asupra mass-media din perioada comunistă (perioada în care controlul mass-media le-a permis simplificarea ecuaţiei de comunicare cu societatea pe care o domină).
  • Modelele preluate de media în România au fost, evident, cele occidentale. Mereu, ca şi în alte domenii, schimbările occidentale au inspirat schimbările din România în ceea ce priveşte mass-media. Nu este o caracteristică a domeniului media (şi în politică, şi în economie, şi în cultură s-au produs fenomene similare).
  • Contextul românesc a permis adaptarea acestor schimbări. Rezultatul aplicării schimbărilor occidentale în România nu a fost similar cu realitatea din Vest. Forţa, impactul şi modalităţile de manifestare ale mass-media în România sunt diferite de cele din Vestul democratic.
  • Înainte de a judeca în ce măsură mass-media a devenit un actor pe scena puterii, este nevoie de o definiţie. Este important de precizat care sunt cele 3 elemente definitorii ale unei puteri politice: violenţa, banii şi încrederea. Puterea politică este o caracteristică ce nu se aplică doar instituţiilor statale, ci şi altor actori. Globalizarea a permis relativizarea relaţiilor de putere, aşa cum vom consemna mai jos. Mass-media nu a avut şi nici nu a aspirat să aibă, la începutul anilor 90, putere politică. Dar ipoteza noastră este că, odată cu transformările din societate, s-a ajuns în situaţia în care a putut pretinde acest tip de putere (iar, în ţări cu instituţii slabe, precum România) a ajuns să o şi deţină sau să încerce să o deţină.

Rolul mass-media în Occident. Rolul în „piaţa ideilor”. Modelul preluat de mass-media post-89 privată din România:

Ziarele au fost, sute de ani, cadrul cel mai democratic de construire a unei „pieţe a ideilor” în vest. Ziarul este canalul cel mai simplu, cel mai uşor de realizat şi cel mai uşor de distribuit. Sute de ani, ziarul a fost canalul care a permis afirmarea punctelor de vedere individuale, şi care a permis cetăţenilor să îşi expună punctul de vedere faţă de politic, faţă de deciziile care se luau. Criteriul de succes al ziarului: credibilitatea. Ziarele au impus, în Occident, o etică a credibilităţii, care a fost consolidată în decenii sau chiar sute de ani. Un ziar avea succes dacă avea un public care se regăsea în paginile sale, dacă aceşti cetăţeni (publicul) simţeau că ziarul respectiv le transmite mesajul. Această credibilitate se construia bilateral şi era stimulată interacţiunea dintre cetăţeni/cititori şi realizatorii ziarului.

Apariţia televiziunii a dus la alterarea relaţiei de comunicare dintre cetăţean şi decidenţi. Televiziunea este costisitoare şi este greu de reprodus de către cetăţenii obişnuiţi. Fiind mai costisitoare decât ziarul, nu este la fel de „democratică” precum ziarul (nu oricine are acces la impunerea unui mesaj în acest canal – spre deosebire, costurile reduse de producţie ale unui ziar permitea ca, în anii 90, să existe sute şi chiar mii de cotidiane şi reviste la nivel central şi local). Comunicarea prin TV este unidirecţională. Dar acest unidirecţional este atât spre cetăţean, cât şi spre decidenţi.

Succesul internetului aruncă în aer nu doar monopolul pe care televiziunile şi l-au creat pe „piaţă ideilor”, dar şi monopolul puterii politice deţinut de state.

Criteriul de succes al televiziunii rămâne însă tot credibilitatea. Diferenţa este că aceasta se construieşte mai mult unilateral, nu bilateral. Chiar dacă există dialog şi interacţiune, TV dictează dialogul, nu doar participă la el. Ea îşi selectează publicul, care trebuie să i se adapteze. TV creează valori şi impune agenda/agende. Agenda nu se mai creează bilateral, ci de multe ori se creează unilateral. Funcţia esenţială rămâne însă aceea de informare, iar credibilitatea criteriul de selecţie.

Tendinţa nouă impusă de televiziune: îndepărtarea „pieţei ideilor” dinspre cetăţean spre elite (reale sau nu), spre „delegaţi”, spre vârf. Cetăţeanul devine spectator în jocul creării ideilor şi al impunerii lor. Televiziunea creează o nouă piaţă a ideilor, pe care o prezintă însă că pe un spectacol. Motivul? Ascensiunea celuilalt criteriu al puterii - banii (fiind mai costisitoare, televiziunea trebuie să fie profitabilă, iar profitul trebuie să fie consistent).

Apariţia internetului şi revoluţia mijloacelor de comunicare în masă (telefonie mobilă, PC-uri, blog, reţele sociale etc.) au aruncat în aer rolul mass-media din secolul 20. Faptul că oricine poate să transmită mesaje, să comunice informaţii, să fie în legătură cu oricine a recreat „piaţa ideilor” aproape de cetăţean. Internetul re-democratizează comunicarea. Televiziunea se vede confruntată cu un concurent imposibil de învins - sursă nelimitată de informaţii, cu o credibilitate comparabilă (pe internet, credibilitatea e mai greu de controlat, iar impostura e mai greu de demascat).

Criteriul de succes rămâne credibilitatea pentru internet. Dar, la aceasta se adaugă un altul - viteza şi, ulterior, odată cu revoluţia tehnologică 2.0, controlul total asupra conţinutului de către utilizator.

Viteza de comunicare de informaţii pe internet nu poate fi concurată de televiziuni. Nici cantitatea de informaţii nu poate fi concurată. Nici credibilitatea surselor de pe internet nu poate fi pusă sub semnul întrebării (pentru că, de fapt, s-a ajuns la o schimbare a definiţiei credibilităţii, prin relativizare). Practic, internetul anulează deceniile de eforturi ale televiziunilor de a crea o piaţă a ideilor distinctă, separată de populaţie.

NOTĂ: Succesul internetului aruncă în aer nu doar monopolul pe care televiziunile şi l-au creat pe „piaţă ideilor”, dar şi monopolul puterii politice deţinut de state. Iar puterea devine un element relativ, ataşat unei logici a societăţii construite din reţele şi care permite un amestec mai mare al unor domenii care, până atunci, erau riguros delimitate.

Ce au făcut televiziunile (şi celelalte canale media) pentru a supravieţui acestei revoluţii? După ce au încercat, fără succes, să ţină piept internetului, şi-au căutat noi roluri (specifice) în societate. Iar principala direcţie pe care au adoptat-o a fost implicarea în viaţa socială - abandonarea rolului neutru, acceptarea propriei puteri şi transformarea în actori proactivi pe piaţa puterii.

Televiziunile îşi atrag public după model corporatist. Nu sunt doar emiţătoare de informaţii, ci devin şi creatoare de reţele sociale, generatoare de valori, active social, implicate în decizii, apte să schimbe societatea din jur.

Practic, televiziunile au încercat (odată cu mediul corporativ) să devină actori publici activi, reţele în căutarea de public pe care să îl atragă (chiar cu preţul conflictelor cu alte tipuri de reţele - cele economice, pe care le contestă, cele politice, pe care le contestă, cele cultural/religioase pe care le contestă, de asemenea). Graniţele teritoriale nu mai contează, contând doar graniţele culturale.

Criteriul fundamental rămâne credibilitatea (element de bază al puterii), dar dublat de alte două elemente la fel de importante în ecuaţia puterii: banii şi violenţa. În ecuaţia tradiţională, credibilitatea aducea bani, iar apelul la violenţă era bine reglementat şi limitat (în special de către stat şi instituţiile politice – monopolul asupra violenţei legitime). În noua ecuaţie, banii pot „cumpără” credibilitate, iar violenţa poate fi folosită într-o lume globală în care nu există instituţii politice globale apte să reglementeze şi să impună anumite forme de coereciţie.

Ce a limitat excesele trusturilor media în Occidentul democratic? Două elemente: (1) forţa instituţiilor politice tradiţionale şi a sectorului ONG, care şi-au văzut acaparat teritoriul şi care, fiind suficient de credibile - în Vest - au putut să îşi păstreze zona de activitate, respingând ingerinţa mass-media; la aceasta s-a adăugat un nivel de participare civică foarte crescut, exercitat printr-un mediu asociativ natural, generat de jos în sus (şi care a făcut societatea puţin receptivă la tentativele de mimare a spiritului participativ venit dinspre zona corporatistă) Şi (2) o anumită etică profesională a breslei jurnaliştilor, care au refuzat să se transforme efectiv în politicieni, şi au preferat să continue să activeze în zona de control a puterii politice şi au limitat tendinţa propriilor trusturi (cu interesele economice ale acestora) de a se transforma în agenţi politici efectivi. Această dialectică însă continuă, şi ar putea genera surprize în viitor.

S-a stabilizat redefinirea rolului mass-media în Occident? Categoric, nu. Suntem în plin proces de transformare. Ce s-a întâmplat în Marea Britanie cu trustul lui Murdoch arată clar că rezistenţa socială este suficient de puternică, pentru moment.

Modelul corporatist va continua însă să submineze monopolul statelor cu privire la puterea politică. Succesul ideologiei dreptei la nivel global, de a decredibiliza statele, se vede deja în sondaje şi în atitudinea manifestă pe piaţa ideilor. Stânga mondială este măcinată între apărarea unor categorii sociale care nu mai au conştiinţa de clasă (aici, discuţia este mai largă, cu privire la cum mediul corporatist şi globalizarea au dus la distrugerea solidarităţii clasei muncitoare, indiferent de formele ei) şi pierderea prevalenţei pe piaţa ideilor în competiţie cu virtuţile discursului dreptei despre piaţa liberă (care rezistă, chiar şi în contextul dovezilor clare ale eşecului sau în crizele recente). Corporaţiile vor continua să submineze statele şi vor stimula şi societatea civilă şi mass-media să contribuie la acest proces. Iar, în ţările în care statele îşi pierd (sau nu şi-au consolidat încă) rolul dominant (cum sunt ţările în curs de dezvoltare, inclusiv România), zonele de putere economică încep tot mai mult să pretindă şi să obţină elemente ale puterii politice în mod direct. Dar, din nou, aceasta este o cu totul altă temă...

FOTO: Brano Hudak/freeimages.com

image

Trei agende importante – relaţia dintre ele devine tot mai interdependentă

În paralel cu analiza mass-media, e important de înţeles că „piaţa ideilor” este una mixtă – vorbim de un amestec de agende. Relaţia dintre cele trei agende – agenda media, agenda publicului şi agenda politicianului (a instituţiilor) devine fundamentală în înţelegerea corectă a unui context politic, electoral sau doar strict public. Foarte rar, aceste agende coincid. Teoriile „agenda-setting”, definite de autori precum McCombs şi Shaw, vorbesc despre rolul mass-media de a influenţa agenda publică. Relaţia nu este însă univocă, iar agenda publică influenţează, la rândul ei, agenda decidenţilor şi, implicit, agenda media.

Cum spuneam, noutatea actualului moment este apariţia comunicării directe prin intermediul netului care asigură o masă mult mai mare de alegători abordabili de un singur emitent politic (dar şi de armata lui de comunicatori, ascunsă sub anonimatul reţelelor de socializare). Datorită internetului, comunicarea directă dintre public şi politic devine semnificativă şi la fel de relevantă ca cea dintre politic şi public. 

Există, în lumea contemporană, o relaţie mult mai amplă între părţile acestui mecanism de comunicare. Apariţia internetului şi mecanismele sale de interacţiune şi interconectare fac astăzi ca modelul de comunicare să fie mult mai afectat de „zgomot” din surse cât mai diverse.

Definiţii mult mai ample ale acestei realităţi interconectate sunt date de Manuel Castells, care introduce conceptul de „societăţi de tip reţea” (network society) şi care arată cum acestea iau locul epocii în care informaţia era unidirecţională (vezi lucrări precum „The Rise of the Network Society”, Blackwell 2000, sau „Networks of Outrage and Hope. Social Movements in the Internet Age”, Cambridge 2012.)

Spre exemplu, în volumul sau din 2000, Castells dezvoltă o teorie a relaţiei dintre agenda statului (militară şi academică), agenda mişcărilor sociale (şi a activiştilor sociali) şi agenda economică (de business), care dau consistenţa unei infrastructuri interconectate în care interesele acestor zone se intersectează. Tot acest autor notează trecerea dintr-o relaţie pe verticală (între deţinătorul autorităţii şi beneficiarul informaţiei) la o relaţie mai degrabă orizontală, în care se manifestă o opoziţie între Sine (individualităţi) şi tot restul (toate instituţiile, cu toate agendele lor), denumit simplu şi generic Reţea.  O astfel de tranziţie, precum şi complexitatea amestecului de agende, defineşte mult mai mult lumea actuală şi comunicarea, inclusiv în campaniile electorale, între actorii implicaţi (cetăţeni/ votanţi, candidaţi/ instituţii, media cu toate formele sale).

Ce s-a întâmplat cu mass-media în România în ultimii 25 de ani?

Din cauza limitei de spaţiu, am simplificat mult această istorie, motiv pentru care nu vom reţine foarte multe detalii legate de explicaţiile de mai jos.

În primii ani de după 1989, mass-media privată a proliferat într-un climat relativ virgin. Instituţiile politice, zonele de putere economică, zonele de putere civică - cu toate erau într-o continuă consolidare. Criteriul prevalent: tot credibilitatea. Aceasta aducea prestigiu şi beneficii financiare. Cum se construia? Similar cu modelul occidental - cu presă eficientă, consecventă, cu respectarea unor valori ataşate propriului public. Cele două zone mari de public (FSN şi anti-FSN) aveau corespondenţă clară în mass-media.

Tentaţia mass-media de a-şi căuta un rol mai clar în România nu a venit neapărat din presiuni interne, ci mai degrabă ca o modă externă.

Diversificarea publicului a dus şi la diversificarea mass-media. Apariţia televiziunilor private a simplificat ecuaţia economică din media. Ziarele au devenit mai puţin profitabile, iar marile investiţii s-au îndreptat spre TV, iar ulterior şi spre TV de ştiri.

Apariţia elementelor inovative de comunicare în masă, precum şi explozia libertăţii de circulaţie (inclusiv odată cu apropierea de UE - fenomen cumva suprapus pe globalizarea deja existentă) au adus în România criza de credibilitate pentru media pe care o sufereau şi canalele din Vest (e drept, au adus-o mai degrabă că potenţialitate decât că realitate efectivă). Modul în care s-a reacţionat la această provocare nu a fost diferit. Şi în România s-a pornit la o extindere a rolului televiziunilor şi a trusturilor media. Trustul PRO a deschis calea în formarea structurată de valori şi în implicarea în deciziile publice (schimbarea puterii din 1996, de exemplu).

Tentaţia mass-media de a-şi căuta un rol mai clar în România nu a venit neapărat din presiuni interne, ci mai degrabă ca o modă externă. Marile televiziuni din Romania au preluat acest model de afară şi l-au adaptat. Pe măsură ce aplicau acest model, au văzut un lucru interesant: nimeni nu se opunea tendinţei mass-media de a prelua un rol politic activ şi dinamic! Şi, ca pe un teren virgin, fără competitori naturali (Statului i-a luat mai mult să îşi revină din şocul produs de schimbările din 1989), zona media a acaparat ceea ce ar fi trebuit să fie rolul unei game largi de instituţii - rolul de reprezentare a cetăţenilor! Asta, în condiţiile în care nici cetăţenii nu au cerut asta (ceruseră în 1989 Televiziunii publice asta, dar doar atât – este drept, şi acea cerinţă, în care TVR era privit ca un surogat de reprezentare, a fost una venită din lipsa de educaţie civică şi din dorinţa de alternativă la sistemul de putere netransparent de până atunci), şi nici apariţia internetului nu a provocat, în România, o autentică criză de identitate.

Trebuie explorat modul în care canalele de comunicare specifice epocii web 2.0 au explodat în România, pentru că acest mod este diferit de Occident. Eliminarea barierelor de comunicare, a barierelor teritoriale, a tuturor restricţiilor care blocau accesul cetăţenilor la piaţa ideilor nu s-a produs datorită unei extraordinare extinderi a internetului în România (până la urmă, acoperirea internetului în România este una încă limitată la zona urbană, la maxim jumătate din populaţie), ci mai degrabă ca urmare a deschiderii României spre restul lumii - libera circulaţie a contribuit, astfel, mai mult decât activarea spiritului civic intern. Preluând o teorie clasică, în opţiunea raţională dintre contestare şi abandon, românii au mers pe a doua variantă, spre deosebire de occidentalii care au mers mai degrabă spre prima. Cum a influenţat asta evoluţia media? Prin cvasi-absenţa unei presiuni a cetăţenilor către mass-media de a le (re)permite accesul la piaţa ideilor. Fără o tradiţie a acestei democratizări, cetăţenii români au privit acest fenomen al deschiderii mai degrabă ca pe o curiozitate decât ca o pe o oportunitate de a căpăta un rol mai mare în influenţarea deciziilor din societate.

Societatea românească nu este una participativă (studiile despre cultura politică românească confirmă asta). Şi asta face ca, în paralel, nici partidele politice şi nici ONG-urile (elementele fundamentale ale instituţiilor democratice) să nu se bucure de o mare credibilitate publică. Rezultatul? Presiunea acestor instituţii asupra unei mass-media în ascensiune este încă foarte mică. Partidele sunt mai degrabă privite ca expresii ale unei puteri oligarhice, iar presa e promovată (în media, evident) drept expresie a voinţei populare - deşi este evident că nu aceasta este neapărat realitatea.

Trusturile media au revendicat atributele puterii politice şi încep să le capete: credibilitatea deja o aveau (pe baza ei s-au consacrat), forţa financiară este legată (şi este amplificată constant, inclusiv printr-o relaţie lucrativă cu zona economică - de stat sau privată), iar violenţa (evident, vorbim de ameninţarea violenţei, de o violenta simbolica) devine un instrument tot mai vizibil şi intens folosit (modul în care posturile de ştiri TV abordează dezbaterea publică, cum se raportează la politicieni şi cum prezintă subiectele publice implică foarte multă violenţă simbolică şi o relaţie de forţă disproporţionată – mass-media nu îşi asumă un rol de canal care să transmită mesaje, ci îşi asumă un rol activ în directionarea actorilor politici spre agende publice definite).

Mass-media a părăsit rolul de informare şi începe să prefere mai ales un rol foarte activ. Influenţează deciziile politice, dă verdicte absolute, selectează agenda media (remarcabil este modul de selecţie a informaţiilor care devin de interes public, care de multe ori nu are la bază criterii jurnalistice, ci mai degrabă de oportunitate politicaă). Defineşte nu doar „piaţa ideilor”, dar ia şi decizii cu privire la aceasta.

Instituţiile statului, în acest context, ani de zile s-au adaptat şi nu mai caută doar legitimitatea democratică (din partea populaţiei, prin vot), ci şi pe cea mediatică (uneori, aproape indiferent de relaţia cu populaţia). În multe momente, televiziunile sunt şi „câini de pază ai democraţiei” (evident, ai unei democraţii pe care televiziunile o definesc în propria cheie) dar şi actori politici care cer politici şi forţează decizii.

Cele două limite ale exceselor mass-media din Occident nu funcţionează total în România: (1) instituţiile politice tradiţionale, timp de aproape un sfert de veac, nu au fost suficient de puternice (partidele nu sunt suficient de credibile, mediul civic e insuficient de potent financiar, iar instituţiile Statului nu sunt capabile să pună în aplicare ameninţarea cu violenţa legitimă generată în cazurile încălcării legilor). (2) Etica breslei jurnaliştilor nu este, încă, suficient susţinută pentru a limita tentaţia patronilor de media de folosi canalele pentru a influenţa politica chiar împotriva unor criterii deontologice sau de moralitate.

În ultimii doi-trei ani, a început însă un fenomen care scurtcircuitează acumularea de putere de către trusturile media. Este vorba de o creştere a ofensivei anti-corupţie şi anti-evaziune care a dus, inevitabil, la întărirea Statului român şi a instituţiilor sale. Această ofensivă a lovit direct şi zona mass-media, în special în zona sa financiară (trusturi importante au avut şi au probleme în urma investigării de către autorităţile statului a modului de finanţare – vorbim atât de trusturi de tradiţie, de televiziunea publică, dar şi de alte structuri media axate mai ales pe zona ştirilor). Această ofensivă a dus la o limitare, în sensul celor subliniate mai sus, dar nu suficient de mult pentru a se ajunge la relaţii similare cu cele din Occident.

Ce se întâmplă în prezent?

Avem două realităţi care se confruntă:

Pe de o parte, tendinţa trusturilor media de a „canibaliza” piaţa ideilor şi pe cea a deciziilor politice, blocând comunicarea directă dintre cetăţeni şi decidenţi – va continua. Trusturile, în măsura în care vor reuşi să îşi asigure surse de finanţare noi şi legitime, vor continua să se afirme ca filtru al ideilor şi deciziilor, chiar dacă ele nu funcţionează pe baza interesului public, ci pe baza unor interese economice şi politice pragmatice, strict private. Bruind comunicarea naturală dintre cetăţeni şi aleşi, fără o societate cu o cultură politică participativă, fără revoluţia tehnologică web 2.0, cetăţenii se vor vedea neputincioşi în faţa politicii. Fără o societate civilă autentică, fără politici de limitare a rolului nedemocratic al zonelor de putere economică (inclusiv ale mass-media), fără o întărire autentică a mecanismelor de democratizare a instituţiilor publice, românii vor continua să îşi piardă încrederea în societatea în care trăiesc. Vor continua să aleagă abandonul, ca soluţie de „integrare” şi va continua emigraţia. Instituţiile democratice vor continua să se deprecieze, iar consolidarea lor va fi mereu dependentă de o relaţie ciudată cu mass-media. Pe termen mediu, democraţia se va neantiza total, iar România va fi condusă doar de grupuri de interese, dotate cu instrumente de intimidare media (contând rezultatul competiţiei dintre aceste grupuri foarte puternice, opace la controlul democratic şi preocupate de monopolizarea puterii politice).

Deşi direcţia este una bună, democraţia nu a reuşit încă să se impună autentic în România.

O alternativă la această realitate este dată de democratizarea politicii cu ajutorul noilor tehnologii şi prin intermediul unei întăriri a instituţiilor statale. Statul a recâştigat, în ultimii doi ani, la capitolul „monopol al violenţei legitime”, prin ofensiva anti-corupţie şi anti-evaziune şi întărirea autorităţii instituţiilor. Însă, are încă deficienţe în ceea ce priveşte celelate două atribute – credibilitatea (subminată major de ideologia corporatistă, dominantă în media, despre prevalenţa privatului în faţa domeniului public) şi banii (resursă care începe să fie acumulată, pe măsura concretizării creşterii economice din ultimii ani, dar care are nevoie de timp pentru a se transforma într-o resursă utilă pentru dezvoltare). Din acest punct de vedere, investiţia în tehnologie (asigurată doar de stat) ar putea duce la extinderea spre nivelul întregii ţări a canalelor de comunicare de tip web 2.0. Asta, coroborat cu stimularea participării civice (condiţie obligatorie pentru orice soluţie de viitor) ar permite existenţa unei concurenţe tot mai mari pentru informaţie şi influenţarea deciziei, care să îngrădească trusturile media la zone strict delimitate. Populaţia ar putea fi tot mai puţin dependentă de televiziunile tradiţionale, şi ar putea să ajungă mai uşor la politicul local sau chiar şi la cel central, la decidenţi, la instituţiile care contează. Asta va permite o limitare a tendinţei corporatiste şi va forţa acceptarea unui rol mai mare al cetăţenilor în decizii de orice fel (taxe, politici, rolul statului, economie, educaţie etc). Este o variantă optimistă, puţin probabilă din punctul meu de vedere, şi care depinde de două elemente: (1) de extinderea largă a revoluţiei tehnologice în întreaga societate, în paralel cu un proces de largă educaţie cetăţenească şi stimulare a participării civice şi (2) de limitarea amestecului între agenda economică (privată, a zonei corporatiste) şi agenda publică (definibilă de către actorii publici, inclusiv printr-o separaţie clară care să permită afirmarea eticii profesionale în jurnalism şi care să reîmpingă mass-media spre criteriul fundamental iniţial – credibilitatea)

Deşi direcţia este una bună, democraţia nu a reuşit încă să se impună autentic în România.

Din acest punct de vedere, rolul puterilor politice (legitimate de alegeri) în menţinerea caracterului democratic al statului, în reafirmarea forţelor democratice şi în consolidarea unei culturi politice participative poate fi chiar decisiv. Un eşec al puterii politice ar crea premisele reale ale afirmării unei puteri politice aparent democratice dar profund oligarhice şi care ar pune direct în pericol şi democraţia, dar şi statalitatea. O societate cu instituţiile democratice demolate, cu putere politică în zone necontrolabile (zona privată e necontrolabilă şi nedemocratică, mai ales într-un stat slab precum e România), cu societate civilă minimală şi cu participare civică scăzută va fi foarte uşor de deturnat spre un regim politic nedemocratic.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite