Mass-media românească, între mahala şi eşafod

„Multe trec pe dinainte, în auz ne sună multe“, vorba poetului, fiindcă viaţa nu e liniară, lumea e zvăpăiată, însă nu tot ce se întâmplă are „harul“ de a deveni ştire, subiect de presă.

Bunăoară (îmi asum riscul de a părea cinic!), oameni se nasc şi mor în fiecare clipă, răul îşi poate face loc la fiecare pas, accidente sunt peste tot în lume, dar pentru ca un eveniment, fericit sau nu, să fie supus atenţiei publice, acesta trebuie să spargă carapacea banalului, să treacă dincolo de învelişul firesc, să uimească, adică, să poarte în sine perplexitatea. Nu orice tribulaţie personală este o dramă a omenirii, nu orice succes casnic are a înălţa societatea, nu orice poznă domestică, privată, e de pus pe prima pagină a ziarelor sau de analizat, dându-i-se proporţii de subiect-vedetă, în nesfârşite emisiuni tv.

Adesea, mass-media românească pare a nu-şi găsi nordul, a nu-şi cunoaşte rostul, a nu avea suficientă dexteritate în aşezarea cumpenei, balansând insolent între mahala şi eşafod. Atunci când renunţă la basmaua de ţoapă îşi ia senină din garderobă gluga de călău, pentru a dinamita „senzaţionalul“, acuzând, dând verdicte, ordonând „foc!“ plutoanelor de execuţie.  Se inventează culpe, se scornesc vicii, se invocă insuficienţe, se aproximează, se ţes bănuieli, se lansează, după cherem, inedite comandamente morale, amarând la stâlpul infamiei părinţii pentru a discredita valoarea copiilor cu nume sonore în societate, punând la zid copiii (adulţi şi ei) pentru a le demonta părinţii ajunşi celebri, pentru a le duce în derizoriu valoarea, munca, talentul. Or toate acestea depăşesc, din punctul meu de vedere, orice măsură – mai ales atunci când persoanele respective nu ocupă demnităţi publice, nu sunt cuprinşi în aparatul justiţiei, poliţiei, armatei ş.a.m.d., nu sunt intrate în alcătuirea niciunei conivenţe, fie ea şi numai familială (exemple pot fi date cu duiumul).

Nu poţi judeca părinţii prin copii şi nici copiii prin părinţi, deoarece vina personală nu se poate transfera (cum, de altfel, nici în cazul laurilor nu poate fi tolerată o astfel de permutare). Aşadar, o scanare de bun-simţ a subiecţilor în cauză nu poate fi decât una separată, individuală. (Prin bun-simţ înţelegându-se atât atitudinea morală, cât şi cea carteziană, de raţiune în lucru, de „putere a dreptei judecăţi“.) Dacă nu o faci, înseamnă că respiri sub auspiciile unei deficienţe majore şi nu te poţi numi decât ori prost, ori puşlama -- adică ipochimen cu „voluptatea ticăloşiei“, cum ar spune dl. Vladimir Tismăneanu.