Metafore ale tranziţiei – Doctorul şi Pacientul (III)

Prima metaforă, cu „Câinele şi tăierea cozii lui”, ne vorbeşte despre două strategii ale mersului nostru înainte, una radicală, alta graduală. Strategiile fiind concurenţiale, putem descoperi, după câtăva vreme, că de fapt stăm pe loc, ne învârtim într-un cerc vicios, dacă nu chiar dăm înapoi, ca racul.

Iar fabula „Racul, broasca şi cu ştiuca” ne vorbeşte de trei mişcări concurenţiale, a căror rezultantă este doar agitaţia stării pe loc, adică vârtejul, care este un fel de mişcare nemişcată.

A doua metaforă, cea cu „Tunelul şi luminiţa de la capătul lui”, este interpretată original („Ca la noi, la nimeni!”), încât, cu ajutorul „luminiţelor ideologice”, metafora ne introduce în Labirint, dacă nu chiar în cimitir. Ca să nu ajungem în această tristă situaţie (fecundă pentru unii sau alţii), trebuie să intervină cea de  a treia metaforă, a treia energie, adică „Doctorul şi pacientul lui”. Nu este vorba despre „Doctorul în Drept”, sau „Dottore”, cum îi spune Traian Băsescu lui Victor Ponta, şi nici de acel „Doctor în Filosofie”, din piesa de teatru a lui Branislav Nuşici, ci este vorba de Medic, adică de un urmaş al lui Hippocrate, care a semnat „Jurământul” cu acelaşi nume.

Dat fiind caracterul plastic, plurivalent, al metaforei, se pune de la bun început întrebarea „Cine este doctorul şi cine este pacientul!?”. Oricum ne-am mişca, vom ajunge şi aici la un Sus şi la un Jos.

La nivelul cel mai înalt, bolnav este Sistemul, ca să nu-i spunem Ţara sau Poporul român. Pe vremea comuniştilor, genialul nostru Bulă  făcea distincţia dintre două contradicţii, contradicţia fiind înţeleasă ca fisură, deci ca un semn al bolii. În acest sens, contradicţia externă era aceea dintre sistemul socialist şi sistemul capitalist, care nu se putea finaliza decât cu victoria socialismului. Contradicţia internă – continuă Bulă - era aceea dintre sistemul socialist şi sistemul nostru nervos. În acele vremuri, medicul curant nu putea fi decât la Moscova, adică în centrul sau în vârful sistemului socialist. După 1989, sistemul a fost răsturnat, dar boala a rămas, numele ei fiind fisura - ajunsă până la opoziţie - dintre săraci şi bogaţi, sau - la nivel politic - dintre Dictatură, spre care toţi Şefii aspiră, şi Anarhie, numită şi „Mişcare a străzii”. Locul medicului curant s-a schimbat şi el,  a trecut de la Est la Vest, astăzi fiind la Bruxelles, dacă nu şi mai departe, „Peste baltă”, cum i se mai spune tot metaforic.

Referindu-se la starea generală a României de azi, Cristian Tudor Popescu pune diagnosticul de „cancer” şi, mai grav, unul aflat chiar în starea de „metastază”, soarta bolnavului fiind periclitată ireversibil.Temutul critic a făcut un mare efort pentru a se ajunge la elaborarea unui „Cod deontologic unic pentru mass-media”. Felul în care confraţii dânsului, adică marea lor majoritate, se raportează concret la acest „Cod” nu poate stârni decât dezamăgirea şi revolta. Fără o Lege a presei scrise şi cu o „clinică” numită C.N.A., - având ca Medic-şef pe Laura Corina Georgescu - am putea spune că  Presa şi Audiovizualul din România sunt în stare de „metastază.

Pentru zona intermediară dintre Sus şi Jos, putem generaliza. Astfel, dacă Valorile autentice reprezintă starea de Sănătate axiologică, atunci Non-valorile, Pseudo-valorile şi Anti-valorile reprezintă diverse grade ale Bolii axiologice. Atunci Preşedintele înclină să ajungă Dictator, Parlamentul ajunge un „grup de infractori” –descoperiţi sau încă nu-, iar un Partid-oricare ar fi el- devine o partidă, una  de poker, dacă nu şi mai rău. În aceste situaţii, singurul Medic curant nu poate fi decât Poporul, atunci când se prezintă la alegeri, are pe cine alege, şi alege în cunoştinţă de cauză, nu miluit, miruit, sau mituit..

Cât priveşte nivelul de Jos, acesta are diverse aspecte. Mai întâi, nu ca metafore, ci ca fiinţe vii, în carne şi oase, cei mai buni dintre medici (mai ales tineri) au plecat în străinătate, areal care se mai numeşte şi „Afară”. S-ar putea crede că Afară sunt mai mulţi bolnavi, şi într-o stare mai gravă decât cei de Acasă. Situaţiile statistice ne spun cu totul altceva. Dacă luăm toate ierarhiile din statisticile făcute la nivel european, putem găsi o constantă. Adică, noi suntem pe primele locuri la lipsuri şi defecte, dar suntem pe ultimele locuri la realizări şi performanţe, exceptând pe ici colo Bulgaria şi Albania. Numărul bolnavilor a crescut şi prin diverse „contribuţii creatoare” ale medicilor, unii dintre dânşii ajungând „băieţi deştepţi”. O statistică recentă constată că numărul celor doar declaraţi orbi, sau cu defecte oculare, este cu câteva sute de mii mai mare decât numărul lor real. S-ar putea crede că după retragerea Casei Regale, România este ţara lui „Pazvante Chiorul”, ceea ce nu înseamnă o pledoarie pentru revenirea la Monarhie. Datul peste mână, ca sancţiune, a fost înlocuit de „datul pe sub mână”, adică de mită sau bacşiş, încât s-ar putea scie o carte „ştiinţifică”, inclusiv în „beciurile domneşti”, care să aibă titlul „Mitul şi mita la români”, un autor posibil al unei astfel de cărţi fiind chiar Miron Mitrea. Acest nume are şi avantajul de a fi o sinteză între numele lui Miron cel din „Pădurea adormită”, şi numele asociat cu prima colectivizare, adică  Mitrea Cocor, semn al continuităţii tradiţiilor noastre pe „aceste meleaguri”, cum le numea şi Dictatorul. Că veni vorba de „băieţii deştepţi”, s-a constatat că aceştia sunt primii care se îmbolnăvesc atunci când ajung în „beciurile domneşti”, care, pentru un personaj cum este Cristi Borcea, Şeful echipei „Dinamo”, nu mai este doar o metaforă pură, nevinovată. Aici, paradigma o dă doctorul Sorin Oprescu, ca şi alţi confraţi de suferinţă, încât ai putea crede că „Bolnavul închipuit” a părăsit imaginara scenă de teatru şi a coborât în „beciul domnesc” din Capitală. Iar  „Poarta Albă” poate fi o metaforă pentru toate Porţile, care au o.  dublă funcţie, -adică intrarea si ieşirea-, dar unde pe cât de anevoioasă este intrarea, pe atât de rapidă şi de voioasă este ieşirea, mai ales în cazul autorilor unor cărţi de adormit copiii, dar şi pe unii dintre maturi. În acelaşi timp, dar în paralel, bolnavii reali se mişcă între spitale, se gândesc cum să dea mită, fără a fi prinşi (ei sau doctorul lor curant) şi se pregătesc să ajungă, chiar înainte de „a le veni ceasul”, pe Cărările Domnului, în speranţa că acestea vor fi ceva mai puţin „încurcate” în Ceruri, decât  pe Pământ.

Tot la nivelul de Jos, dat fiind destinul epitetului „ştiinţific”, au crescut la un nivel de neprevăzut şi de neimaginat înainte, „acţiunile” Mamei Omida. Cuvintele „vrajă” -„vrăjitor” - „vrăjitoare” au început de multă vreme să vrăjească mai abitir decât „Vraja mării”, cea de pe vremuri. Şi, dată fiind legătura dintre Pământ şi Ceruri, s-a înmulţit şi numărul „cititorilor în stele”, sau în alte semne, organizate în zodii şi alte configuraţii mai mult sau mai puţin cereşti. Şi aceşti cititori  pot fi „băieţi deştepţi”, sau „fetiţe isteţe”. Ei citesc relativ bine „semnele pământeşti”, dar explicaţiile lor cereşti, care se vor cauzale, sunt clar fanteziste.

Toate cele de Sus, cele de Jos, ca şi cele intermediare, sunt menite să aducă şi să sporească sănătatea oamenilor pe acest Pământ. Numai că, dacă toate Valorile sunt „polare” (Tudor Vianu), nici Sănătatea nu este posibilă în afara Bolii. Un mare medic clujean, psihiatrul Dumitru Stroilă, spunea că „Sănătatea este echilibrul tuturor bolilor posibile”, ceea ce înseamnă că  Sănătatea este doar una, iar bolile, fie ele posibile sau reale, sunt mai multe. Ceea ce ne conduce la ideea gradelor, care pot fi ale Sănătăţii sau ale Bolii. Expresia „Bolnav de prea multă sănătate” este o invenţie, dar una care îşi are tâlcul ei.

PS Gânditorul spaniol Unamuno a formulat enunţul „Conştiinţa este o boală”. Dacă este sau dacă ar fi aşa, înseamnă că Universul întreg este sau ar fi bolnav, iar Medicul care îl poate vindeca nu poate fi altul decât Bunul Dumnezeu.