Miliţienii drepturilor omului

De când scriu în mediul online şi am ieşit din turnul de fildeş al „Academiei” am fost etichetat în fel şi chip. De la filosemit vândut lui Soros la antisemit, de la marxist nostalgic după Ceauşescu la neoliberal. Injuriile şi atacurile la persoană nici nu le contabilizez. Cu toate acestea, consider că legislaţia privind „defăimarea socială” este excesivă.

Se pare că politicienii noştri nu înţeleg principiile fundamentale ale libertăţii de exprimare. Nici nu au cum, fiind mai degrabă orientaţi spre un model al controlului şi cenzurii, plămădiţi în laboratoarele dispreţului faţă de democraţie. Dar această libertate nu este opţională, ea constituie un drept universal inalienabil. Schimbul de opinii, idei, valori şi principii în spaţiul virtual, în mediul online, pe reţelele de socializare trebuie protejat la fel ca şi dreptul la exprimare în orice alt context.

Această iniţiativă, din păcate, face parte dintr-un „pachet special” al clasei politice dâmboviţene care dispreţuieşte libera exprimare şi care este menit să limiteze şi să stranguleze liberul schimb de opinii. Procesul care include „legea Big Brother”, ce permite accesul instituţiilor statului în zona vieţii private, este acum însoţit de iniţiativele lui Liviu Dragnea şi ale „noul PSD”. Deveniţi brusc apărători ai toleranţei şi binelui public, pesediştii s-au reîntors de unde au plecat. Nu ştiu câţi îşi amintesc, dar acelaşi partid a vrut să incrimineze penal „calomnia de presă” şi „insulta prin mass-media”. Curtea Constituţională din România, pe bună dreptate, a declarat articolele 205-206-207 din Codul Penal (insultă, calomnie şi proba verităţii) neconstituţionale. Există întotdeauna la noi un grup de politicieni care doresc reincriminarea calomniei şi insultei, după cum vedem şi dintr-un alt proiect recent iniţat de o senatoare ALDE, pentru că acestea sunt mijloace de control asupra presei şi asupra liberei exprimări.

Incriminarea defăimării prin legi speciale este evident menită să blocheze libertatea de a vorbi şi de a critica. După cum a constatat instituţia europeană care are autoritatea supremă în domeniu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a enunţat explicit că încercările de a include defăimarea în legislaţiile naţionale reprezintă o formă de control indirect asupra liberei exprimări, ele având, în terminologia CEDO un „efect de îngheţare”. De aceea CEDO a eliminat defăimarea din zona protecţiei vieţii private, pentru că a fost utilizată de către politicieni pentru a împiedica libera exprimare în mass-media.

Legislaţia şi deciziile CEDO trebuie să fie şi standardul legislaţiei româneşti. Deşi Articolul 10 al Convenţiei Europene prevede dreptul la reputaţie, tot Curtea a afirmat clar că acest lucru se referă numai la sfera privată. De îndată ce ai ieşit din sfera privată (limitată la viaţa de familie şi relaţiile interpersonale) şi ai devenit o persoană publică, ai renunţat automat la acest drept. Politicienii români nu par să înţeleagă: oricine intră în spaţiul public şi participă la dialogul public trebuie să îşi asume critica opiniei publice.

Ca nişte mimoze nevinovate, care doresc să nu le fie atinsă onoarea, politicienii dâmboviţeni creează într-o formă mascată - sub ascunzişul apărării drepturilor omului - o legislaţie care să le permită apărarea proastei lor reputaţii.

Numai că, înainte de a fi o chestiune legislativă, problema fundamentală este de factură morală. Pentru a-ţi fi protejată reputaţia, ea trebuie să existe. Cei mai mulţi dintre politicienii noştri sunt deja „infami”, în sensul că au o faimă proastă pe care singuri şi-au făcut-o. Ei nu se pot ascunde în spatele unei legislaţii anti-defăimare. Dacă eşti hoţ dovedit, dacă eşti corupt patentat, dacă eşti mincinos fără scrupule, dacă eşti corupt înveterat atunci ce fel de protecţie ţi se cuvine? Dimpotrivă, scopul mediilor online este acelaşi cu cel al mediilor de masă tradiţionale. Expunerea şi ruşinarea publică a celor care defăimează prin comportamentul lor public, democraţia şi instituţiile sale, este obligatorie.

Mai este defăimare atunci când cineva afirmă fapte şi prezintă realităţi dureroase? Dacă un politician face sex cu prostituate minore şi imaginile ajung în mediul online este el defăimat de publicarea imaginilor, sau şi-a pierdut „faima” în momentul când a prestat acele activităţi imorale? Dacă a furat din banii publici şi este supus oprobiului concetăţenilor, mai are dreptul la faimă?

În plus, aşa cum a fost propusă legislaţia, măsurile punitive sunt excesive, ceea ce este iarăşi împotriva legislaţiei europene. Dacă o postare online este considerată defăimătoare nu este suficientă măsura retragerii acesteia din mediul unde a fost expusă? Nu putem incrimina o întreagă modalitate de exprimare pentru derapajele unor cazuri irelevante. Pe de o parte, excesul de legislaţie îngrădeşte dreptul absolut cetăţenesc de a expune defectele politicienilor, pe de altă parte intimidarea liberei exprimări prin excesul punitiv, cu instaurarea unor amenzi excesive, este de neconceput din perspectiva bunelor practici europene şi internaţionale în domeniu.

Ce să mai vorbim de cea mai cumplită parte a acestei iniţiative, care prevede înfiinţarea unui departament pentru „promovarea demnităţii umane”. Înfiinţarea poliţiei toleranţei nu putea să înflorească decât în mintea unor politicieni care au nostalgia intervenţiei miliţienilor pentru scurtarea părului rockerilor şi pentru lungirea fustelor minijup. Demnitatea umană nu poate fi promovată prin instituţii poliţieneşti. Există deja legislaţie împotriva discriminării, ea trebuie aplicată. Avem deja legislaţie care să pedepsească incitarea la violenţă şi ură rasială, ea trebuie utilizată. Avem deja legislaţie care să protejeze minorităţile şi copiii. Orice persoană ofensată poate să se adreseze instanţelor civile pentru a i se face dreptate. Nu ne trebuie o Miliţie a Toleranţei, ne trebuie o societate a libertăţilor şi a democraţiei.

Prin urmare, „exprimarea online” nu poate să primească un statut aparte. Fie că este vorba de Facebook sau de bloguri personale, că este prin mediile de informare electronice sau cele tipărite, drepturile sunt aceleaşi. Mai mult, CEDO a stabilit încă o dată standardul care trebuie aplicat şi anume protejarea libertăţii de exprimare în mediul online. Curtea de la Strassbourg a arătat clar că Internetul este astăzi cea mai importantă formă de manifestare a libertăţilor individuale de exprimare. Orice încercare de restrângere sau limitare a dreptului de expreimare online este, prin urmare, împotriva libertăţilor umane. Din contră, Curtea a recomandat statelor membre să stimuleze legislaţia care să întărească libertatea de exprimare în mediile electronice, nu să o limiteze.

De aceea politicienii noştri ar trebui să creeze o o legislaţie permisivă, care să protejeze dreptul la opinie în mediul online, nu să se re-inventeze ca miliţieni ai drepturilor omului.