Ministrul Justiţiei şi principiul oportunităţii

Publicat:
Ultima actualizare:

Principiul oportunităţii prevede că în unele cazuri procurorul poate renunţa la exercitarea acţiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia. Totuşi, uneori aplicarea în politică a principiilor juridice nu reuşeşte să convingă, ba mai mult încurcă

Ieri seară, dar încă pe lumină, ministrul Justiţiei a prezentat public o evaluare pe care a făcut-o pe durata a două săptămâni cu privire la activitatea, managementul şi/sau ce-o mai fi fost, a doi şefi de parchete.

Părerea unora este că, în realitate, evaluarea a fost doar un fel de rezumat al motivării deciziei Curţii Constituţionale care a stabilit că anchetarea guvernului în legătură cu procedura de adoptare a unei ordonanţe de urgenţă este neconstituţională. 

În fine, pentru mai toată lumea, şi cei pro, şi cei contra parchet, justiţie etc, nu a putut trece neobservat contrastul puternic între conţinutul „evaluării”, care prezintă încălcări ale legii (codul de procedură penală) şi ale Constituţiei comise la nivel de parchet şi concluzia „evaluării”, în sensul că nu se impune nicio măsură împotriva persoanelor despre care se reţine că au comis respectivele încălcări.

Ca urmare, au apărut diverse speculaţii, nu total lipsite de temei, cu privire la dedesubturile suspecte ale unei astfel de decizii, în care concluzia contrazice motivarea.

Nu doresc să combat aceste speculaţii, care sancţionează, poate pe merit, un gest politic inadecvat şi care aparent conţine o doză de umor involuntar. Deci, nu doresc să fac o analiză a gestului politic, ci încerc să-mi explic cum o formaţie de jurist te poate face uneori ridicol în mediul politic.

Astfel, să nu uităm că actualul ministru al Justiţiei este un jurist care chiar îşi merită acest titlu şi este, în primul rând, un penalist (specialist în drept penal şi, inevitabil, în drept procesual penal).

În noul cod de procedură penală, slăvit/blestemat fie-i numele (de la caz la caz), a fost consacrat în mod explicit, în art. 7 al. 2, „principiul oportunităţii” în faza de urmărire penală (= de anchetă penală).

Principiul oportunităţii prevede că „În cazurile şi în condiţiile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunţa la exercitarea acţiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia.„

Consecinţa practică a acestui principiu este introducerea în noul/actualul cod de procedură penală a art. 318, care prevede posibilitatea pentru procuror de a soluţiona un dosar prin „Renunţarea la urmărirea penală”.

Cu alte cuvinte, dacă o persoană este „prinsă” că încalcă legea penală, dar, în funcţie de datele concrete ale cazului, procurorul apreciază că nu există un interes public pentru pedepsirea acelei persoane, el poate dispune, în anumite condiţii (nu vom insista aici asupra lor) o soluţie de renunţare la urmărirea penală, adică de sistare/încetare/oprire a anchetei penale, cu consecinţa că respectiva persoană nu va mai fi pedepsită (sancţionată penal).

Presupunerea mea este că formaţia de penalist a ministrului Justiţiei l-a condus, poate ca un reflex, la aplicarea principiului oportunităţii din procedura penală şi în cazul acelei anchete a parchetului care a dus la, de acum, ironizata evaluare.

Cam aşa ar putea fi înţeleasă, lăsând umorul la o parte, relaţia dintre conţinutul evaluării, care reţine încălcări ale legii/Constituţiei legate de respectiva anchetă a parchetului, încălcări care ar atrage răspunderea unor persoane (nu penală, poate disciplinară) şi concluzia că nu este oportun să se ia vreo măsură împotriva vreunei persoane.

Probabil că ministrul a apreciat, cu acelaşi reflex de penalist, că interesul public (care-i ăla? depinde...) ar fi mai bine servit dacă ar renunţa la o procedură care să ducă la sancţionarea cuiva. Adică, aşa cum am arătat mai sus, a aplicat principiul oportunităţii.

Doar că aplicarea în politică a unor principii juridice nu reuşeşte întotdeauna să convingă. Uneori, mai mult încurcă.


Text de Dan Mihai

Dan Mihai este jurist şi membru al Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki din anul 2001. Domeniile de expertiză: legislaţie penală, transparenţă decizională, acces la informaţiile de interes public, libertate de exprimare.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite