Noduri în papură şi pete în soare. Despre cum nu se mai face presă

Eram student atunci când Tito a fost scos la noi de sub interdicţie, încât în presa de atunci a apărut un interviu cu cel numit „măcelarul popoarelor”. Tito era întrebat, de către un reporter, dacă în Iugoslavia s-au înmulţit în ultima vreme „fenomenele negative”(!?).

Tito i-a răspuns că nu, şi că doar a luat măsuri pentru ca prezentarea acestor „fenomene negative” în presă, să nu mai fie cenzurată. În ţara noastră, pe atunci, deşi era suspendată formal, cenzura a devenit şi mai severă, prin „veghea” redactorilor-şefi, ca şi a „apropiaţilor” lor, infiltraţi lângă ei. După 1989, am intrat în „imperiul libertăţii”, cum spunea un clasic, şi cum tot ne repetă Călin Popescu Tăriceanu, iar presa a devenit a patra putere în stat. Se pare că, odată cu răsturnarea vechiului regim, s-a răsturnat şi sensul de orientare al presei, în care apar, preponderent, dacă nu chiar exclusiv, doar „fenomenele negative”. Raiul s-a evaporat ireversibil, iar Purgatoriul  (adică Tranziţia) este înfăţişat ca un Infern care concurează „Infernul” lui Dante. Pentru această orientare nouă, sunt aduse tot felul de argumente şi de justificări. Oricare şi oricâte ar fi acestea, ele sunt, în mare măsură, doar pretexte formale, sub care se ascund mobilurile reale, care ţin toate de sfera intereselor..

1 Mass-media nu este echidistantă şi neutră, aşa cum ar trebui să fie, şi cum doar pretinde ea că este.

Diverse canale de TV sau de Radio sunt orientate pro-contra în luptele politice, purtate pe toate planurile, de la stânga la dreapta, şi invers, sau de sus în jos, şi invers. Numai pe Centru, adică pe calea cea dreaptă, nu se merge. Soluţia cu guvernul tehnocrat al lui Dacian Cioloş, care încearcă să intre pe acest Centru, este supusă aceluiaşi bombardament, venit aproape din toate părţile, care aici sunt canalele mass-media. Diverşi comentatori şi jurnalişti se străduie, aproape cu disperare, să descopere în noul guvern doar penetraţia partidelor parlamentare, care formează aşa-numita „clasă politică” şi pe care „mişcarea străzii” le-a respins în totalitatea lor.

Altfel spus, „câinele de pază” al democraţiei are diverse atitudini. El tace, mârâie, schiaună, latră sau muşcă, în chip selectiv, la comanda stăpânului, care, indiferent de orientarea lui ideologică, numai unul democrat nu este.

Aşa-zişii social-democraţi nu sunt cu adevărat democraţi, aşa cum nu sunt eu popă, deşi port barbă. Iar dacă mass-media ar fi cu adevărat echidistantă, ea ar putea să fie şi echi-apropiată, în sensul capacităţii de a înţelege corect oricare poziţie politică, oricare „voce”, respectiv partea lor cea bună. Dar, din păcate şi deocamdată, distanţa faţă de unii se însoţeşte cu apropierea faţă de alţii, şi invers, ceea ce ne conduce spre conceptele – care nu rămân doar în capul nostru - de manipulare şi propagandă ideologică. Ne putem întreba, aici, dacă aceste proceduri sunt mai bune, mai rele, sau la fel de periculoase precum cenzura.

2. În afara oricărui element de necesitate - exprimată în norme şi reguli -, libertatea se converteşte repede şi uşor în libertinism şi libertinaj.

Aproape inexistentă la noi pe „vremea comuniştilor”, lupta politică s-a convertit treptat în război, un război politic, dar câtuşi de puţin şi unul politicos. Exceptând mişcarea teroristă, şi războaiele au nişte reguli, pe care combatanţii trebuie să le respecte, pentru a evita sancţiunile ulterioare. Convertirea libertăţii în libertinism, se însoţeşte cu relaxarea, dacă nu chiar cu dizolvarea oricărei reguli. Iar dacă instituţiile sunt reduse doar la indivizii care le reprezintă („Guvernul Ponta”, spre exemplu), în chip firesc (firescul nefirescului) războiul devine unul interpersonal, modelul naţional fiind dat de cuplul executiv  Băsescu-Ponta. Fiecare se străduie să vadă, în primul rând, doar defectele celuilalt. La limită, se ajunge la descoperirea nodurilor din papură şi a petelor din soare. Ceea ce face şi o bună parte (adică, partea cea rea) a comentatorilor şi jurnaliştilor, în situaţia actuală a „Guvernului Cioloş”. Din perspectiva lor, neutralitatea este o iluzie, iar tehnocraţia este doar un mit. De fapt, aceşti „chibiţi” transferă asupra celorlalţi tocmai păcatele lor, adică neputinţa de a fi echidistanţi, dar şi tehnocraţi în propria lor meserie. Răzoiul penetrează, sau este transferat şi în relaţiile dintre diverse posturi mass-media, cum ar fi între „B1 TV” şi „Antena 3”. Cum reprezentanţii lor  „îşi scot ochii” reciproc şi echidistant, este iarăşi firesc – un firesc al nefirescului - să-şi vadă, tot reciproc, doar nodurile din papură şi petele din soare. Cât priveşte noua instituţie a „Denunţului”, care poate funcţiona şi ea în regim de reciprocitate, de „schimb de servicii”, cum îi spunea cineva, ea dezvăluie pete şi petece la sacii cu bani, ale căror cifre ne provoacă nouă doar noduri în gât.

3. Gustul pentru senzaţionalul negativ a devenit o mentalitate, o „a doua natură” a unor comentatori şi jurnalişti

Am primit recent un document elaborat de „Convenţia Organizaţiilor de Media” (COM), într-o întrunire de la Sinaia, din luna noiembrie a acestui an. Cu maximă luciditate şi realism, dar şi cu o evidentă onestitate angajată etic, sunt dezvăluite 5 dintre cele mai „grave încălcări”- cum le numeşte documentul - ale unor Norme din „ Codul Deontologic Unic al Jurnalistului”. Normele au fost încălcate în prezentarea situaţiei tragice de la „Colectiv”. Pentru ideea pe care mergem, mai semnificativă este cea de a doua încălcare, pe care o cităm:

„Au existat multiple situaţii în care unele instituţii de presă au pus accent pe elementele morbide, pe durerea  rudelor şi au prezentat evenimentele într-o notă lipsită de respect şi de empatie faţă de suferinţele celor implicaţi”.

Deci, nu este suficientă nenorocirea reală care s-a petrecut şi pe care o percepe oricare om normal, la nivelul simţului comun şi al bunului-simţ. Trebuie să vină jurnalistul, să o pună sub lupă, să o dilate sau să o contracte după cum îi vine lui, respectiv stăpânului lui sau pur şi simplu nimănui. Ultimul lui argument este unul libertin-libertinist, reducându-se la „aşa văd eu”, sub care stau tăcutele „aşa vreau eu”, „aşa-mi convine mie”, „aşa-mi place mie”. La mijloc, nu pot fi decât două motivaţii: ori nevoia de bani şi de mărire, cu orice preţ, ori ţâcnela gândirii şi lipsa unui ethos, mai ales a sensibilităţii afective.

PS. Şi în „Biblie” este scris enunţul bine sfătuitor „Ajungă-i zilei amarul ei!”. Este vorba de „amarul” cel real, peste care este absurd să mai suprapunem şi unul imaginar sau fantezist, care, fiind numit „viziune proprie”, nu este decât înclinaţia morbidă de a descoperi peste tot, doar noduri în papură şi pete în soare.