Note, stări, zile

Septembrie 2005, la moartea lui Alexandru Paleologu. Domnului Alexandru Paleologu i-au reuşit în viaţă chiar şi lucrurile care, pentru alţii, se numără la eşecuri şi catastrofe. Avea talentul de a preschimba derizoriul şi indigenţa în înţelepciune afabilă.

Articol preluat din Dilema veche

Iar eleganţa supremă a ultimilor ani a fost modul cum şi-a trăit sfîrşitul: împăcat, surîzător, atent, fără afectare, la asortarea cămăşii cu cravata şi cu batista de la butonieră. A murit ca un senator roman, bucuros să iubească şi să fie iubit. Cu el dispare ultimul reprezentant al unei generaţii de martiri „fericiţi“ şi – pentru mine – ultimul maestru…

Joi, 25 ianuarie 2007

Invocarea (rememorarea, pomenirea, recitarea) incantatorie a Numelui divin – ca expresie suprem-laconică a bunei aşezări în lume. Practicată cu oarecare continuitate, ea creează distanţa necesară faţă de tot ce e experienţă cotidiană. Stricta pronunţare a Numelui defineşte, prin contrast, tot ceea ce „este“ drept neant. Aceasta e, se pare, perspectiva extrem-orientală. Creştinismul alege, dimpotrivă, să invoce – pornind de la Numele lui Dumnezeu – plenitudinea lumii create. Fapt e că, din unghi absolut, lumea pendulează – s-ar zice – între neant şi plenitudine (derivată). Prin acest balans, ea este însăşi definiţia relativului. Dar şi Numele, la rîndul lui, poate fi perceput – din perspectiva lumii – fie ca un „absolut“ al neantului („întunericul dumnezeiesc“, misterul inaccesibil al Creatorului), fie ca plenitudine ziditoare şi… zdrobitoare. Al-Ghazzâlî: „Cînd omul se familiarizează cu invocarea Numelui (dhikr), el se separă [interior] de tot. Or, în clipa morţii, el se separă, de asemenea, de tot ce nu e Dumnezeu. Ceea ce rămîne e doar invocarea Numelui“. [Cf. şi cuvîntul Profetului (apud Titus Burckhardt, Introduction aux Doctrines ésotériques de l’Islam, Paris, Dervy-Livres, 1969, p. 142): „Trebuie să mor şi să trăiesc pronunţînd Numele Tău“.] În acest sens, „rugăciunea inimii“ este şi ea, ca orice dhikr, un mod de a exersa şi de a actualiza moartea (şi ceea ce vine după…).

Cîndva, în studenţie (1969?)

Doi domni, în autobuz, fac conversaţie. Un exemplu inocent de vorbire în gol. Ilustrare „iniţiatică“ a vidului cotidian:

– Ce faci, bă, Săndele?

– Ce să fac, bă?! Bine! Da’ TU ce faci? Că te văz neschimbat!

– Eu? Eh, cu pensia. Una-alta, altceva şi uite-aşa!

– Zău? Şi în rest?

– În rest, deh, ce să zic? Tot aşa… Da’ nu mi-ai spus TU ce faci!

– Mă, cum mă ştii, ce să-ţi mai spun… Eu de tine vreau să ştiu, că nu te-am mai văzut de mult!

8 octombrie 2017

Ne plîngem, adesea, de felul lamentabil în care se vorbeşte româneşte, la toate nivelurile: de la tineri puberi la miniştri şi parlamentari. Nu vorbim însă, la fel de des, despre faptul că lumea ştie din ce în ce mai puţin să citească şi să asculte. Şi nu mă refer la analfabetismul propriu-zis sau la auzul deficitar, ci la incapacitatea vădită a multor comentatori (şi din sfera publică, şi din cea privată) de a înţelege un text sau un discurs, oricît de simple ar fi. Cauzele pot fi diverse. Unii sînt lipsiţi, pur şi simplu, de exerciţiul lecturii şi de răbdarea ascultării celuilalt. Alţii nu citesc ca să înţeleagă, ci ca să arate altora că au acces la „adîncimi“ care scapă mulţimii. Alţii citesc şi comentează ceea ce citesc sau ceea ce aud, manipulaţi de idei fixe proprii sau de apriorice angajări partizane. Dau un exemplu care mă implică. Nu pentru că vreau să ies basma curată, ci pentru că îl am la îndemînă. Într-o emisiune de televiziune, am spus că nu poţi judeca oamenii în alb şi negru. Era vorba de „mult regretatul“ Iulian Vlad, ajuns un fel sfînt patriotic, căruia îi datorăm tot ce e mai bun în ţărişoară după 1989. Or, ziceam eu, faptul că o fi avut – cum spun apologeţii – aura unui bunic „solar“, a unui mentor blînd şi subtil, a unui om „bun“, mereu gata de jertfă pe altarul ţării, nu îl poate spăla de crime întinse pe decenii, îndreptate împotriva propriului popor, dacă acesta nu era „cuminte“, în sensul dat „cuminţeniei“ de partidul comunist. Securitatea ne-o fi scăpat de KGB, de unguri, de imperialişti, de „agenturi“ şi „oficine“, dar nu se prea înţelege ce avea cu noi! Că nici minerii din Valea Jiului, nici muncitorii de la Braşov din 1987, nici Vasile Paraschiv, nici Gheorghe Ursu, nici Doina Cornea, nici Radu Filipescu, nici Dorin Tudoran, nici alte victime ale „muncii operative“ prestate de Securitate nu erau ruşi, unguri, kaghebişti sau capitalişti. Ca să ilustrez „complexitatea“ psihologică a oricărui călău, l-am invocat pe Vlad Ţepeş: o fi avut şi el momentele sale „solare“, clipe de „cumsecădenie“ drăgălaşă. Că doar nu-şi petrecea tot timpul trăgînd oameni în ţeapă! Puteam lua orice alt exemplu din galeria marilor despoţi „radicali“: Ioan Vodă cel Cumplit, Ivan cel Groaznic ş.a.m.d. Atît mi-a trebuit! Păi, ce comparaţii sînt astea?! Vlad Ţepeş ucidea hoţi şi trădători (deşi istoricii ar avea, poate, de adăugat oarecari nuanţe…). Da, dar eu nu-l aduceam în discuţie ca să-l incriminez sau ca să-i fac un portret „ştiinţific“, ci ca să ilustrez posibilitatea ca o fire crudă să aibă şi momente de „pauză“, de „emotivitate“ omenească. Nu conta însă ce spusesem eu. Conta ce aveau de spus unii comentatori, fie ca să mă „înfiereze“, fie pentru că nu pricepuseră rostul vorbirii mele. Cît despre problema „Securităţii benefice“, tandre, atente la patrie şi la popor, rămîne cum am vorbit… „Cu toată dragostea!“ – cum văd că se spune acum, cînd vrei să spui lucruri incomode.

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro.