O (simplă) întâmplare despre adolescenţi, violenţă şi poliţişti

FOTO: flare.pics

Relaţiile între oameni ar trebui să fie faine şi cu respect. Foarte rar am văzut asta, chiar dacă vorbim despre adulţi care cică ştiu ce fac şi dau ei lecţii puştilor. Iar când vine vorba de adolescenţi, situaţia e la fel, doar fac şi ei ce văd la noi, nu? Şi ce văd oare?...

Ştiu, sunt multe cazuri şi ştiri despre violenţă în cuplu, îmi veţi spune, dar oare câte dintre ştirile astea ne captează cu adevărat atenţia? Cât de mult reuşim să vedem dincolo de povestea spusă corect sau mai puţin etic de către mass-media? „Bun, a mai fost o femeie înjunghiată în faţa copiilor ei“, „Eh, încă o fată minoră a fost violată de unchiul său. Aşa, şi?“. „Sigur au făcut ele ceva de au provocat asta“ ori „Deh, crimă din gelozie“, ar fi replicile pe care le auzim des.

Şi apoi ne vedem liniştiţi de viaţa noastră, fără să ne mai pese. Din (ne)fericire pentru mine, eu nu îmi pot vedea liniştită de treabă, mai ales când sunt martoră la cazuri de genul. Ţine de faptul că ştiu cât de nociv este să fii victimă, cât de aiurea este să nu reacţionezi ca martor(ă) şi cât de periculos este să nu îţi pese. Pentru că din violenţă se moare, oricât de alarmant sau nearealist ar suna asta pentru unii.

Aşa se face că acum două seri eram prin cartier. În faţa mea mergeau grăbiţi trei adolescenţi: o fată şi doi băieţi. Nu aveau mai mult de 16 ani. Unul dintre băieţi urla încontinuu la fată, jignind-o. Se mai oprea din ţipat când o apuca de păr sau o pălmuia. Acesta luase telefonul fetei şi refuza să i-l dea înapoi. Mai mult, o şi pusese la punct pentru că îndrăznea să i-l ceară. Celălalt băiat mergea pe lângă ăştia doi, de parcă nu se întâmpla ceva anormal (da, asta e problema noastră, normalizăm violenţa).

Nu am de gând să vorbesc din punctul de vedere al expertei care chiar are habar despre violenţă: cauze, forme, psihologia agresorului şi a victimei, legislaţie în domeniu etc., ci strict ca femeie, ca soră şi ca mătuşa unei fetiţe de doi ani. Şi aleg să scriu despre asta pentru că mi-ar plăcea să ne pese mai mult de fetele şi femeile din jurul nostru, să înţelegem că sunt mai vulnerabile la bătaie, viol şi alte forme de violenţă şi că fiecare dintre noi avem un rol în lumea asta privind violenţa. Şi nu cred că bărbaţii sunt periculoşi intrinsec, ci societatea îi educă şi pe ei într-un mod greşit, aşa că unii dintre ei ajung să fie agresivi.

Revenind la cuplul de adolescenţi, odată ce am ajuns lângă ei, i-am întrebat ce se întâmplă, i-am spus agresorului să se oprească iar pe fată am întrebat-o dacă se simte ok. Celălalt băiat a fugit. Rămasă cu cuplul, încercam să aplanez conflictul, înştiinţându-i pe cei doi că sun oricum la poliţie. „Iubitul“ bătăuş era extrem de agresiv şi nervos.

Au venit două echipaje de poliţie. Se mişcau în slow-motion, dar atitudinea lor era într-un mare fel: parcă tocmai arestaseră un cartel întreg de traficanţi de droguri. Am rămas puţin şocată de lipsa de interes, deşi toţi erau tineri şi deci, poate încă entuziasmaţi de motto-ul „siguranţă şi încredere“ al Poliţiei Române.

- Ei bine, mergeţi să vorbiţi cu cei doi, vă rog?, îi întreb eu.

- A, da, sigur, zice unul dintre ei. (Urmează mersul slow-motion... )

... După 1 minut:

- Da, am vorbit. Fata nu e interesată să depună plângere. A zis că nu i-a făcut nimic. Foarte bine că ne-aţi apelat. Dar dacă îi place să mănânce bătaie, atunci să stea, noi nu avem cum să o ajutăm. 

End of dialog...

Cuplul de adolescenţi au plecat, fata la fel de speriată, iar băiatul zeflemitor că nu a păţit nimic, iar poliţiştii, liniştiţi că au „rezolvat“ un caz. M-a mirat faptul că în echipaj era şi o poliţistă care totuşi s-a oprit să vorbească cu mine, deşi era mai important să meargă la victimă, pentru că nşpe mii de studii realizate pe forţele de ordine şi victime arată că victimele se simt mai încurajate să vorbească şi să depună plângere atunci când sunt poliţişti de acelaşi gen (o victimă bărbat se va simţi mai confortabil să vorbească cu un poliţist, o femeie va avea mai multă deschidere dacă o poliţistă îi ia declaraţia despre trauma suferită etc.).

În speţa asta, empatie ioc, cunoaştere a psihologiei victimei şi agresorului ioc! Nu zic că este cazul tuturor poliţiştilor, desigur. Am lucrat de-a lungul timpul cu mulţi şi sunt oameni serioşi şi remarcabili, dar multele cazuri din practică îmi arată că în general, poliţiştii din România au MARE nevoie de training-uri de sensibilizare sau chiar de cursuri încă de când sunt la şcoala de poliţie. Asta ar face o mare diferenţă privind cazurile de violenţă: victimele s-ar simţi mai puternici, agresorii nu ar mai fi atât de sfidători în faţa justiţiei, iar societatea, per se, ar avea mai mult respect faţă de poliţişti.

În orice caz, haideţi să ne obişnuim cu ideea că e corect şi de preferat să sunăm la 112 dacă suntem martori la cazuri de violenţă. Ca să nu fie prea târziu pentru victime, nu de alta. Neluând atitudine, ţinem de fapt partea agresorului. Aşa se explică de ce peste o mie de femei au murit în ultimii ani, bătute până la ultima suflare, înjunghiate, împuşcate sau arse de vii, dar asta e o altă poveste...

Iar dacă suntem poliţişti, să ne dezvăţăm de a normaliza violenţa şi să fim mai empatici şi centraţi pe sprijinirea victimelor.

Într-adevăr, procedurile poliţiei îi leagă şi pe aceştia de mâini, nu că foarte mulţi s-ar zbate să ajute victimele... dar la atitudinea faţă de victimă şi agresori sunt liberi să lucreze, zic şi eu.

Pe lângă asta, când vine vorba de relaţiile la adolescenţi, aici e o altă epopee (cum îi învăţăm pe copii şi pe tineri importanţa consimţământului, al respectului de sine şi principiile unei relaţii sănătoase? Îi învăţăm oare?). Şi uite aşa, ne întrebăm de ce victimele stau în relaţii abuzive sau ajung să fie omorâte. Unele dintre ele poate au fost ca fata asta, care la 16 ani a avut un iubit violent...

Violenţa se învaţă, mai ales prin copiere şi dacă nu există reacţie, trece ca ceva normal şi imposibil de combătut. Ceea ce e fals, dar dacă vrem să recunoaştem asta, înseamnă să ne pese, să nu mai închidem ochii când vedem violenţă, ci să luăm atitudine.

Violenţa este ca un joc de putere (pentru cunoscători: toate teoriile pe relaţii de putere demonstrează asta, trust me, #amdoctoratinrelatiideputere). Nu are de-a face cu gelozia sau cu iubirea, ci cu controlul şi dorinţa de a domina. Atunci când vorbim despre cazurile de violenţă să vorbim mai mult despre agresor şi nu să facem shaming victimei, să nu mai mascăm violenţa în gelozie nevinovată şi să nu rămânem nepăsători când vedem că cineva trece printr-o situaţie de abuz.

La câtă ură, individualism şi nepăsare este în societatea asta a noastră, nu pot decât să vă urez much love, că tot a venit vara şi toată suflarea e într-o forfotă, zumzet continuu şi dragoste de viaţă!