O soluţie simplă

Deşi nu părem a fi în nici o împrejurare suficient de dezamăgiţi (ba chiar suntem gata oricând să trecem de partea călăului), în mod cu totul paradoxal, zilnic ne manifestăm, şi pe bună dreptate, nemulţumirea faţă de societatea în care trăim.

Cârtim, nu avem linişte. Mereu se găseşte câte ceva care ne displace, care se obstinează să nu ne intre în voie, care sare din şablon. Totul e nelalocul lui. Dezaprobăm, contestăm, avem negreşit ceva de arătat cu degetul. Da, dar întotdeauna la ceilalţi. Nouă nu avem a ne reproşa nimic. Suntem perfecţi. Suntem imaculaţi. Suntem fără greşeală. Avem întotdeauna dreptate. Suntem adevărate modele de urmat, iar dacă ni se reproşează ceva, atunci, neîndoios, aceea nu poate fi decât o încercare a „celorlalţi” de a căuta pătimaş nodul în papură. Rar se întâmplă să fim decepţionaţi de noi înşine. Şi, oricum, în astfel de situaţii, motivele sunt insignifiante, efectele produse în exterior sunt insesizabile. Acţiunile noastre nu pot isca disfuncţii sociale, atitudinea noastră nu are a crea nici un soi de dezechilibru societăţii. Noi nu gafăm, noi nu greşim, noi nu avem lacune, deci nu ni se poate imputa pricina vreunui rău. Răul e, fatalmente, în partea cealaltă, la vecin, la ceilalţi, la „ei”.

Aşadar, suntem nemulţumiţi de tot ce ni se întâmplă, suntem indignaţi de răul care ne învăluie, venind ricanator de la „ceilalţi”, de la „ei”. Nu suntem invidioşi, nu suntem ipocriţi, nu suntem vindicativi. Tăifăsuim, vociferăm, dăm cu tifla. Ţinem meticulos sub control paiul, scăpând, nonşalanţi, din vedere bârna. Ei, şi! Boscorodim, luăm atitudine, ne manifestăm defensiv. Bârfim.

Schimbare? Da! (cu toată gura), dar la „ceilalţi” ― la noi nu e nimic de reformat, e bine aşa cum ne găsim. Ne deranjează sinecurismul, şpaga, „pila”, nepotismul, incompetenţa, impostura, corupţia etc.. Da!, dar numai atunci când toate acestea intră în inventarul „celorlalţi”, al „lor”, nu al „nostru”. La noi nu e nimic de ameliorat, totul e-n regulă, suntem fără cusur. Răul se află, inevitabil şi întotdeauna, în partea cealaltă ― a „lor”, mai exact. Vrem drepturi, vrem libertăţi menite a stârni până şi invidia păsărilor de pe cer ― nu, însă, şi îndatoriri. Dar dacă tot veni vorba despre ele, să li se „confere” „celorlalţi” ― lor să li se facă această „onoare”. Vrem egalitate, dar cu condiţia ca noi să fim „mai egali” decât „ceilalţi”, decât „ei”. Dorim să se facă dreptate, însă numai „dreptatea” care ne avantajează pe noi, care ne convine nouă. Cât despre „ceilalţi”, să fie restricţionaţi, să li se aplice drastice măsuri punitive, să se înveţe minte. Iubim adevărul, dar „adevărul” nostru, cel care ne gâdilă timpanele, vanitatea, cel care ne propulsează prosper, care ne împlineşte prin orice mijloace şi sub orice chip. Ce s-o mai lungim!, zilnic avem a cârti de una, de alta… Nu avem linişte. Nimic nu pare a ne mulţumi, în afară de noi înşine, fiindcă răul se află, cu necesitate, în partea cealaltă, la „ei”.

Cu foarte mult timp în urmă, Cezar Ivănescu îmi povestea că, la începutul anilor ’70, un grup de scriitori au pornit să adune semnături şi de la ceilalţi membri ai Uniunii Scriitorilor, iniţiind astfel un demers de „detronare” a lui Eugen Barbu (personaj controversat, lipsit de scrupule, deci cu o atitudine mai puţin agreabilă), de la revista Săptămâna. „Insurgenţii” s-au gândit că, în atingerea scopului, n-ar fi rău să obţină şi semnăturile/acordul unor grei ai literaturii române. Aşa au ajuns şi la Anatol E. Baconsky (tatăl fostului ministru de externe, dl. Teodor Baconschi). Maestrul i-a primit în casă şi i-a întrebat: Da, băieţi, spuneţi ce s-a întâmplat? Maestre, a răspuns unul dintre ei, ne-am hotărât să-l „dăm jos” pe Barbu, de la Săptămâna, şi semnătura dumneavoastră ne-ar fi de mare folos. Vă rugăm să semnaţi, dacă sunteţi de acord! Da, băieţi, sunt de acord, a spus A. E. Baconsky; şi-apoi Barbu nici nu e greu de dat jos. Altceva e cu mult mai greu, dacă nu chiar imposibil, de dat jos ― a continuat maestrul, în timp ce semna. Ce anume, maestre?!, au întrebat curioşi „insurgenţii”. Cum îl dăm jos pe Barbu din voi! ― a răspuns acesta.

Aşadar, nimic nou sub soare, iar morala nici nu e greu de desprins. Mai mult decât atât, dl. Goethe a găsit, cum mult timp înainte, o soluţie simplă, care ne-ar putea rezolva cât ai zice peşte. Domnia sa spunea că dacă fiecare şi-ar mătura în faţa porţii, lumea ar deveni curată. Eu zic că nu e o idee rea. Ar trebui încercată. La urma urmei, nu am avea nimic de pierdut, în afară plăcerii de-a vocifera în gol şi-a bârfi.

Pentru mulţi s-ar putea să fie o surpriză vestea mea: noi suntem lumea! Deci nu putem fi apţi pentru a cere, fără ca, mai înainte, să fim dispuşi să oferim.

P.S. Anatol E. Baconsky a fost un mare poet şi intelectual român, dat uitării pe nedrept. Eu cred că ar trebui recuperat imediat, mai ales că nu prea avem mulţi mari poeţi ― să nu ne iluzionăm! Corabia lui Sebastian este, totuşi, o capodoperă a literaturii române.