Oameni cari au fost: domnul profesor Nicu Angelescu

Îmi îngădui, azi, să evoc portretul unei personalităţi emblematice pentru Râmnicul Vâlcii şi care, în sufletul meu, a însemnat enorm; în primul rând declicul chiar produs în subconştientul adolescentului, cel care a determinat destinul meu de scriitor.

Intrasem în clasa I a Liceului Alexandru Lahovary, după abandonarea tristă a visului de a ajunge elev al Liceului Militar de la Mânăstirea Dealu. Prima tentativă, în plin război s-a izbit de constatarea familiei că eram prea slab ca să pot trece proba fizică şi s-a hotărât să repet clasa a IV-a ca să capăt, prin trecerea timpului, o înfăţişare mai arătoasă.

Anul următor, când toate datele mă recomandau carierei armelor, războiul se apropia atât de categoric de sfârşit încât s-a preferat să mă resemnez cu titlul de simplu orfan de învăţător de ţară, renunţându-se la aureola de orfan de război, fiu al unui erou al războiului antisovietic, când trupele ruseşti ajunseseră chiar şi la Râmnic. Astfel, cu numărul 47, am intrat tuns chilug, în armata lahovariştilor, terorizat şi eu, prin contaminare, de faima profesorului de limbă română Nicu Angelescu, o somitate, de o exigenţă paralizantă, adept al caietelor Globus, mari, studenţeşti, cu chenar roşu la capătul filelor liniate albastru, nemţeşte. Şi astfel m-am trezit în ziua tezei primului trimestru, şi mai apoi, a zilei când s-au adus tezele şi, cu cerneală roşie în dreapta paginii, sus, urmată de semnătura N. Angel, nota... 10! Eram la sfârşitul orei a treia, la etajul al doilea, unde se afla clasa şi, la câteva minute, după clopoţelul anunţând recreaţia, mă rostogolem înspăimântat, căci de fericire, alergând, alunecasem pe scările înalte, ajungând astfel până jos, unde eram aşteptat de tot liceul care ţinea să-l vadă pe cel care luase, după ani de zile, nota zece în teză, la temutul, foarte temutul profesor. Domnia sa, cred, ştiu azi, sunt sigur, m-a trimis spre patima lecturii şi a scrisului. Uitam să mă mai duc la şcoală, închis în casă cu multe cărţi de la biblioteca liceului, nu exagerez, am ajuns şi exmatriculat pentru patima asta. Domnul Nicu Angelescu m-a salvat, explicând tuturor ce băiat bun sunt, şi chiar învăţat, deşi ameninţat de corijenţe şi, de fiecare dată, ieşeam la lumină, mai spălat, mai curat, de Maica Domnului lăudat, elev renumit al liceului.

Domnul profesor Nicu Angelescu era un domn înalt, grav, elegant, necontenit cu o carte englezească sau franţuzească sau latinească în mână, chiar şi la orele de teză sau de extemporale, de o sobrietate mai mult decât vecină cu severitatea, consilier aulic la o curte imperială, celebru advocat, cum se spunea pe atunci, de câteva ori director al Liceului Lahovary, posesor al unei biblioteci fabuloase, fost coleg de facultate şi prieten cu Alexandru Rosetti, singurul profesor pe care îl salutam trecând repede pe celălalt trotuar şi încheindu-ne prevăzători la toţi nasturii vestonului, cu şapca de licean smulsă de pe cap şi ridicată foarte sus şi noi aplecaţi până la pământ.

Domnul profesor Nicu Angelescu m-a învăţat să iubesc cartea, cartea pe care o citeam cu lăcomie.

Ocrotit de domnia sa, a pus pe mine stăpânire, cum mai ziceam, patima cititului, ocrotit de domnia sa, nu mă mai simţeam în fiecare zi orfan de război; un zâmbet de al lui care semăna cu zâmbetul leului şi „ce faci, dragă Săraru” şi „ce mai faci”, urmat de răspunsul meu stereotip „bine” mă făcea fericit.

Datorită domnului Nicu Angelescu, nici profesorii care mă ameninţau cu corijenţele nu mă considerau un elev prost, sau leneş, sau neisprăvit, dânsul le spusese că... ce le-o fi spus, oare? Dar trebuie să recunosc că mă simpatizau şi aceştia chiar cu prietenie.

Domnul profesor Nicu Angelescu m-a învăţat să iubesc cartea, cartea pe care o citeam cu lăcomie şi trebuie să recunosc că şi atunci când loveam cu piciorul în castanele coapte, pe trotuarele celebrului bulevard Tudor Vladimirescu, scoborând spre Olt, mă simţeam protejat de domnia sa. L-am revăzut în aproape toate revenirile mele la Râmnic, mândru să aflu că ştia isprăvile mele de jurnalist tânăr care, la nici 20 de ani, ţinea cronica teatrală la Radio... A murit vorbind într-o conferinţă culturală publică, la vestita Sală Adreani, din mijlocul oraşului.

Dintre râmnicienii de ieri mi s-a înfăţişat, şi nu numai mie, unor generaţii întregi de absolvenţi ai Liceului Lahovary, ca şi când ar fi fost ultimul boier al urbei, urbe prin care au păşit şi Rudenii cei vechi, adevăraţi boieri de neam într-o lume de vechili de moşie, ajunşi, ca şi cei de azi, cu dorobanţul pe capra trăsurii.

Mi-ar face o mare plăcere să întâlnesc pe una dintre aleile celor două parcuri istorice ale Râmnicului Vâlcii un bust al domnului profesor Nicu Angelescu.

Ar fi o onoare pentru oraşul de sub Capela.

Sper să mă întâlnesc cu devotamentul cunoscut al actualului primar şi cu preţuirea acestuia pentru faptul de cultură.

(pagini din conferinţa „Râmnicul meu”, revăzute pentru Jurnalul unui personaj controversat provocat de Vartan Arachelian, pregătit pentru tipar)