Omul fără dileme

La început de an şi după 25 de ani de apariţie a Dilemei, ne putem întreba, în mod legitim, în ce măsură contextul de azi justifică, la fel cu cel din 1993, existenţa acestui tip de publicaţie şi a titlului ei. Pentru a-l însoţi pe cititor în eventuala căutare a unui răspuns, reproduc mai jos un text „programatic“ de-acum peste 25 de ani. Senzaţia mea este că sîntem, în continuare, „actuali“.

Ba chiar şi mai actuali! Pe scena politică, toată lumea are dreptate, are certitudini, are percepţia definitivă a „duşmanului“. Nimeni nu are dubii, ezitări, nuanţe. Opinia se obţine fără interogaţie şi fără excese de autoevaluare. Şi e, întotdeauna, vehementă, exclusivă, devastatoare. „Omul fără dileme“ a învins! Cu atît mai mult e, poate, (încă) nevoie de noi...

Articol preluat din Dilema Veche

Uneori regret că gazeta de faţă se numeşte Dilema. Constat aproape în fiecare zi că duhul dîmboviţean nu poate trece pe lîngă acest cuvînt fără să alunece în poantă facilă, ironie minoră şi malentendu cras. Din punctul meu de vedere, cel mai supărător e malentendu-ul. Un demon simplificator a lăsat unora impresia că filozofia acestei publicaţii e bîlbîiala, inexistenţa criteriilor, absenţa opiniei. „O revistă fără un punct de vedere?“ sună unul dintre reproşurile curente. Pe de altă parte, cînd afirmăm un punct de vedere, se găsesc repede destui care să ne reproşeze că ne-am depăşit programul, că nu sîntem destul de „dilematici“.

Malentendu-ul constă în faptul că ceea ce noi propunem drept procedeu intelectual de conjunctură, drept stil de a gîndi, e luat drept doctrină. Noi nu spunem, cotropiţi de palori metafizice, că totul e dilemă, că nimeni nu poate judeca pe nimeni şi că nimic nu se poate afirma, în chip limpede, despre nimic. Noi nu plimbăm peste lucruri o privire ceţoasă, fără discernămînt, şi nu trăim într-o cronică inhibiţie mentală. Avem şi noi nervi, avem şi noi idiosincrasii. Ştim că viciul e rău şi virtutea e bună, că cei care conservă vechile structuri sînt răi şi cei care vor să le anihileze sînt buni, că Ştefan Augustin Doinaş e bun şi Corneliu Vadim Tudor e rău, mă rog, ştim şi noi ceea ce ştie toată lumea. Şi n-avem de gînd să introducem ezitări hamletiene acolo unde lucrurile sînt clare. Socotim însă că nu toate lucrurile sînt clare şi că boala societăţii româneşti de azi e excesul tonului categoric (avînd drept efect secundar suspensia dialogului şi a dorinţei sincere de conciliere). Sîntem excedaţi de suficienţa intelectuală şi morală a celor care s-au dezvăţat să mai spună „cred că“, „poate că“, „mă întreb dacă“, „nu mi-e foarte clar“, „nu ştiu ce să spun“, „trebuie să mai reflectez“ şi alte asemenea formule cuviincioase, care constituie igiena însăşi a spiritului. Nu vrem să extindem dilema asupra a ceea ce, în jurul nostru, e nedilematic. Dar o recomandăm, acolo unde e cazul, ca pe un început de înţelepciune. În definitiv, nici buna creştere nu e operantă în orice împrejurare. Este însă acesta un argument să o declarăm futilă?

Ar fi, poate, folositor să ne amintim puţin de moravurile noastre prerevoluţionare. Cît de „dilematici“ ştiam să fim în lumea aceea în care totuşi binele şi răul se deosebeau cu uşurinţă! Cît de firesc ni se părea, atunci, să spunem că „orice am face, nu se schimbă nimic“ şi că deci e preferabil să stăm cuminţi, într-o toropeală plină de argumente! Am trăit decenii întregi sub blestemul dilemei „din care nu se poate ieşi“. Şi am plătit scump, în decembrie 1989, capacitatea noastră de a amîna. Nu cumva ne expunem, astăzi, riscului opus? Căci sîntem înconjuraţi de confuzii, ambiguităţi şi aproximaţii, iar noi ne comportăm băţos, apodictic, ca nişte activişti decerebraţi, intransigenţi, fără „complicaţii“ interioare. Aşa stînd lucrurile, ne putem întreba cum şi cînd vom plăti deriva geometrică în care ne complacem deocamdată. Dilema nu vrea altceva decît să tempereze această derivă. Ea nu vrea să relativizeze valorile sau să surdineze adevărul. Vrea însă scoaterea din joc a omului fără dileme, cu certitudinile lui (mitocăneşti sau fanatice), cu mărginirea lui inamovibilă. Există omul fără dileme proguvernamental, mereu înarmat împotriva „trădătorilor“ din Opoziţie, şi omul fără dileme antiguvernamental, care are în buzunar reţeta mîntuirii naţionale, dar nu înţelege s-o pună la dispoziţia derbedeilor... Omul fără dileme e, în România, un personaj cu tradiţii: de la Conul Leonida, care explica tot, la eroii lui Pintilie, care ştiau că „americanii sînt tîmpiţi“ şi femeia română „a opta minune a lumii“. Un caz special e omul fără dileme cultivat, cel care se percepe pe sine drept „conştiinţa mai bună a neamului“: îngrijorat şi sentenţios, el ne îngroapă în dihotomii: alege binele de rău cu o precizie oraculară, stabileşte baritonal cine va fi iertat şi cine nu, sfătuieşte, amendează, tranşează. Omul fără dileme e creatorul tuturor dictaturilor, de dreapta sau de stînga. E marele organizator, marele pedagog, marele vindecător. Pus în fruntea unei instituţii (a Televiziunii, de pildă), el îşi asumă prompt prerogative supreme: e un fel de guvern, un fel de parlament, un fel de tribunal public. Ştie ce ne trebuie, mai bine decît o ştim noi înşine. Decide, în numele nostru, ce vom gîndi, cum ne vom distra, cine binemerită admiraţia, cine, dispreţul nostru. (…) La limită, omul fără dileme e „Big Brother“, Şeful, Conducătorul. Cel căruia nu-i trece niciodată prin cap că poate greşi, că poate fi monstruos, că e nedorit şi vătămător. Cel care ştie întotdeauna ce face şi nu face decît ceea ce ştiinţa lui cubică, de beton, îi dictează să facă. Cu omul acesta, cu pericolul acesta se răfuieşte Dilema. Atît cît îi stă în putere. Şi atîta vreme cît omul fără dileme nu o va anula scurt, cu un dos de palmă.

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro