Părinţi din mahala - poveşti lângă un leagăn

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În jurul nostru, părinţi de mahala, rătăciţi în fumul ţigărilor, în cojile seminţelor şi în zgomotul manelelor, îşi leagănă odraslele, sortindu-le unui joc incert, joaca cu viitorul neamului nostru, viitor ale cărui rădăcini firave sunt sădite strâmb, inconştient, în mlaştina egoismului şi a nepăsării.

Am ieşit, sâmbăta dimineaţa, însoţit de soţia mea, însărcinată cu al treilea copil al familiei noastre şi de băieţelul nostru, Andrei Vladimir - împlinim doi anişori, de Sfântul Andrei - la plimbare şi joacă, pe marea alee dintre blocurile turn ale cartierului Craioviţa Nouă, din marginea Craiovei. Locuiesc cu familia mea, de peste un deceniu, în acest cartier care se zbate între mizeria de mahala şi tentativele eşuate de modernizare ale edililor politruci de după 1989. Craioviţa Nouă este un cartier trist, mizer, o mare aglomerare de blocuri construite de regimul Ceauşescu pentru locatarii ţărani aduşi din satele prăfuite şi sărăcite ale Olteniei pentru a fi transformaţi în proletari ai platformei industriale craiovene, acum o ruină de fiare vechi, după jaful la care a fost supusă de capitaliştii post-decembrişti.

Noi locuim într-un apartament cu trei camere, semidecomandate, la ultimul etaj al unui bloc cu patru etaje. Zona este relativ bună - şcoală, grădiniţă, secţie de poliţie în apropiere şi vecini care nu exagerează cu manelele sau cu chefurile şi nici grătar în faţa blocului nu am văzut să se facă vreodată. Doar cei doi câini maidanezi, hrăniţi până la ghiftuire de o vecină a cărei generozitate se manifestă într-o direcţie greşită, îmi trezesc nemulţumirea. Am renunţat să mai apelez la ecarisaj, din luna mai am făcut vreo patru-cinci sesizări, fără vreun efect, aşa că am ales să mă impun celor doi câini care, după câteva pietre bine aruncate spre ei, mă respectă şi părăsesc zona când îmi simt prezenţa. 

Mă plimbam pe marea alee, cum vă povesteam, cu Andrei în braţe, privind la blocurile turn atât de murdare şi totuşi, strălucind vesel în lumina soarelui de toamnă. Muzică de manele amestecată cu ritmuri de sârbă se revarsă dintre blocuri şi trăieşti senzaţia că te-ai rătăcit într-un bâlci de mahala. Aceasta este atmosfera pe marea alee a cartierului, aleea dotată de edili cu leagăne, tobogane şi alte mecanisme pentru joaca celor mici, toate construite din fier masiv, cu colţuri ascuţite şi rugină, amplasate pe un nisip infestat de urina şi fecalele câinilor maidanezi. Copiii se bucură, ei sunt la vârsta inocenţei, iar părinţii se mulţumesc să profite de acest ”loc de joacă” pentru a le oferi odraslelor câteva ore de veselie. 

Andrei se arată atras de leagăn, aşa că îl aşez pe cel mai apropiat ”huţa-huţa”, cum îi spunem noi, în limbajul nostru secret al comunicării tată-fiu. Îl leagăn pe Andrei şi tot aşa, în ritm de legănare, gândurile mele colindă la micile şi inerentele probleme ale vieţii de familie. 

Firul meditaţiilor îmi este brusc întrerupt de o voce ascuţită de femeie tânără: ”A dracului să fii tu, măi, fată, dacă ai tu stare! Spune ce vrei, că dau cu tine de pământ! Nu te dăduşi în leagăn până acuma, ce mai vrei? Spune! Te dai sau nu te dai?” O mămică la vreo treizeci de ani smuceşte o fetiţă blondă, care încă nu ştie dacă să ţipe şi ea sau să plângă. Mama o aşază destul de brutal în leagănul de lângă noi şi îi face vânt de câteva ori, certând-o pentru neastâmpăr. Fetiţa plânge tăcut şi este evident că nu mai are poftă de joacă sau de legănat. O voce interioară îmi spune să intervin, dar mămica, parcă intuind gândul meu, mă priveşte încruntată. Înţeleg că abia aşteaptă să se certe cu cineva, cu oricine! Renunţ să mai zic ceva şi peste câteva minute, mămica şi fetiţa pleacă supărate. 

Andrei al meu a privit mirat spectacolul semi-violent la care fusesem martori, el nu este obişnuit cu un asemenea tratament. Se linişteşte după plecarea celor două şi pacea coboară peste noi. Privesc la mămicile şi tăticii aşezaţi pe băncile de pe marginea aleii. Se odihnesc în lumina soarelui, îşi supraveghează copiii şi sporovăie. Mulţi dintre ei ronţăie seminţe şi fumează. Mă tulbură să văd mămici tinere împingând cu o mână cărucioare cu prunci de câteva luni, iar cu o altă mână ţinându-şi ţigările din care trag cu nesaţ. 

Îmi amintesc de spitalul unde slujesc ca preot de caritate. În fiecare lună sunt chemat să botez cel puţin şase-şapte prunci născuţi cu probleme mari de sănătate. Dintre mamele acestor prunci, mereu descopăr că aproape jumătate fumează şi au fumat inclusiv în timpul sarcinii. Când le dojenesc, ridică din umeri, iar unele, mai îndrăzneţe, îmi răspund că nu e treaba mea. 

Gândurile îmi sunt iarăşi întrerupte. Leagănul de lângă noi este acum ocupat de un băieţel vesel şi zgomotos. A venit cu tăticul să se joace. Ţine în mânuţa dreaptă o bucată cilindrică de gumă de mestecat. O ţine ca pe o ţigară şi muşcă puţin câte puţin din gumiţă, cu gesturile unui fumător. Gândesc la ciudata coincidenţă dintre gândurile mele şi atitudinea copilului de patru-cinci anişori. Nu mă mai abţin şi îi zic copilaşului, arătându-i cu degetele mele: ”Uite, copile, aşa se ţine gumiţa, nu ca pe o ţigară, ci ca pe o bombonică!” Copilul mă ignoră, iar tatăl pare destul de jenat de intervenţia mea. Nu mai insist. Tatăl şi fiul pleacă peste câteva minute. Îi privesc oftând şi gândind că acel copil are şanse mari să devină un fumător precoce. 

Soţia mea revine lângă noi. Leagănul vecin este liber şi ea se aşază, copilăroasă, pentru odihnă şi joacă cu Andrei. Văzându-şi mama în alt leagăn, Andrei râde înveselit. Dar veselia ne este dăruită azi cu zgârcenie. Un tătic atletic, pufăind de zor dintr-o ţigară, îşi ia fetiţa în braţe şi se adresează soţiei mele direct, aproape iritat: ”Ne dai voie?”, zice, arătând spre leagăn. Soţia reacţionează calmă: ”Vreţi să spuneţi: Ne daţi voie?”. ”Ei, da, ne daţi voie?”, zice ironic atletul. Gândesc că orice intervenţie a mea ar provoca o ceartă nedorită şi inutilă. Totuşi, îl rog calm şi politicos să stingă ţigara, noi nu ne ţinem copilul în fum. Se uită la mine încruntat, îşi ridică fetiţa în leagăn şi pufăie din ţigară. Decid că este vremea să plecăm, duhul afumat al ţigărilor ne-a învins, trebuie să părăsim lupta. Îmi iau copilul şi soţia însărcinată şi ne îndepărtăm pe marea alee, spre casă. 

În jurul nostru, părinţi de mahala, rătăciţi în fumul ţigărilor, în cojile seminţelor şi în zgomotul manelelor, îşi leagănă odraslele, sortindu-le unui joc incert, joaca cu viitorul neamului nostru, viitor ale cărui rădăcini firave sunt sădite strâmb, inconştient, în mlaştina egoismului şi a nepăsării. 

Nu mă pot opri de la a mă întreba: câţi dintre ei vor fi, mâine, în bisericile cartierului, la Sfânta Liturghie, la întâlnirea cu Hristos? Câţi dintre ei îşi vor duce copiii nevârstnici la împărtăşit, să-i hrănească cu Trupul şi Sângele Mântuitorului? Câţi dintre ei au căutat ori au fost căutaţi de Biserică pentru reîntoarcerea spre lumina lui Hristos? Câţi dintre ei mai cred, cu adevărat, în Hristos şi Biserica Lui? Nu găsesc răspunsuri şi simt cum mă cuprinde tristeţea şi ruşinea...

Post Scriptum

Dăruiesc aceste rânduri, spre meditaţie, acelor confraţi ai mei care sunt prea grăbiţi în a uita lumea reală, căutând doar spre sondajele ori frânturile de festivism triumfalist care au falsa pretenţie de a descrie şi cuantifica viaţa spirituală a românilor ce-şi zic, uneori, că sunt creştini.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite