Pe drum, spre ANAF

De câte ori mă duc la Administraţia Finanţelor Publice din sectorul în care locuiesc mă încearcă un sentiment confuz: un amestec de teamă, resemnare şi silă. În urmă cu mulţi ani, mai eram cuprins şi de o revoltă mocnită. Cu trecerea timpului, furia mi s-a tocit şi a dispărut.

Am obiceiul să mă duc dimineaţa, la prima oră a programului de la ANAF, şi de fiecare dată presimt că voi avea „o dimineaţă pierdută“. Nu mă înşel niciodată. Stau la rând la o uşă, ca să depun o declaraţie, ca să iau o decizie, uneori nu este uşa cea bună, aflu de la funcţionar, trebuie să mă aşez la altă coadă, la altă uşă, uneori îmi lipseşte o hârtie sau n-am completat-o corect, „aşteptăm să iasă normele de aplicare, veniţi peste o săptămână!“.

Sigur, nu mi-aş dori să dau ochii cu nişte funcţionari zâmbitori, amabili, calzi şi (foarte important!) competenţi. (Asta se întâmplă numai în visele cu funcţionari.) Dar mutrele căzute, blazate, cinice, în care nu se întrezăreşte nici măcar o licărire de viaţă (emoţie?) mă împing într-o stare de blocaj. Parcă nu mai pot să gândesc în faţa acestor oameni ciudaţi (şi ca să fac şi eu o „defăimare“ am să adaug: oameni spălaţi pe creier.) Poate că acesta este modelul standard al funcţionarului la o astfel de autoritate: să fie spălat pe creier de cifre, de norme, de regulamente, de toţi contribuabilii care îl „f... la cap“ cu tot felul de probleme, zi de zi. Hotărât lucru, aceşti funcţionari nu sunt îngeri, dar e imposibil să-i simpatizezi. Ei sunt „oamenii de legătură“ dintre mine, contribuabilul, şi statul care mă taxează conform legii, dar îmi oferă o viaţă de batjocură.

În România, numai fraierii plătesc impozitele. Degeaba. Mă duc la ANAF, ca un fraier.

Mă duc resemnat la ANAF. Ştiu că trebuie să plătesc. Sunt cu impozitele la zi, dar mă ustură în c... de câţi bani am plătit! Strig fără speranţă: nu se face nimic în ţara asta din impozitele şi contribuţiile mele! Sau se face ceva, dar prost. Statul nici măcar nu mă respectă şi nu-mi acordă o minimă siguranţă. Dimpotrivă, am parte de un sistem de sănătate în care am mari şanse să mor (dracului) infectat într-un pat (nenorocit) de spital, de un învăţământ de cazarmă, abulic, depăşit de realităţile tehnologice ale acestui secol, de o justiţie şi o poliţie corupte, arbitrare şi debile, şi de o infrastructură cârpită (trenuri, căi ferate, şosele). Peste toate domneşte un dispreţ instituţionalizat care îi striveşte pe cetăţeni. Care îşi plătesc la timp taxele şi impozitele. În România, numai fraierii plătesc impozitele. Degeaba. Mă duc la ANAF, ca un fraier. Ştiu şi eu (şi toată lumea ştie) că şmecherii şi descurcăreţii nu plătesc. Şi sunt mulţi şmecheri protejaţi de statul român.

Mi-e silă. Atât poate să facă un contribuabil: să se refugieze într-o adâncă silă faţă de statul ăsta nesimţit. Un stat care n-are niciun plan, niciun ţel şi nicio viziune.

Totuşi, să fiu optimist: îmi plătesc impozitele şi „România funcţionează cu taxele mele“ – conform sloganului ultimei campanii ANAF. O ţara care funcţionează „legată cu sârmă“.