Povestea omului care a transformat Cico în Coca-Cola. „M-am consultat cu nevasta şi le-am scris americanilor o scrisoare“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

În comunism, Ion Stamanichi a fost, vreme de 10 ani, director general la întreprinderea care producea sucurile Cico, Brifcor, Quik Cola, Socată, apa tonică Sintonic şi altele. În 1984 a intrat în legătură cu un reprezentant american al companiei Coca-Cola.

Vreme de şase ani, americanul i-a trimis cărţi poştale de Crăciun. Imediat după Revoluţie, în februarie 1990, Stamanichi a început negocierile de intrare a companiei Coca-Cola pe piaţa românească. Nu ştia o boabă de engleză, îi traducea nevasta tot. Chiar şi aşa, Stamanichi a condus operaţiunile Coca-Cola în România până în 2000.

Azi se ocupă de consultanţă în afaceri. Pe biroul său se odihneşte un laptop vechi de peste 20 de ani. E primul său laptop, primit în ţiplă de la Coca-Cola, în anii în care mulţi români n-aveau nici telefon fix. Aşezarea acestui laptop peste tipizatele de pontaj şi producţie ale întreprinderilor româneşti ieşite din comunism este imaginea schimbărilor majore care ne-au lovit în anii ’90.

„Adevărul“: De când se beau sucuri pe meleaguri româneşti?
Ion Stamanichi: Nu ştiu. Când am venit eu la întreprinderea de sucuri, procesul tehnologic era ca în Franţa secolului al XVII-lea. Fără glumă, se spălau sticlele cu o perie de sârmă. Se turna sucul printr-o pâlnie. N-aveau curent. Puneau capsula deasupra şi presau la un dispozitiv apăsat cu piciorul. Sticla i-o dădea unei muncitoare care avea etichete şi lipici şi care lipea cu mâna. Mai târziu s-a făcut fabrica de sucuri din cartierul Militari din Bucureşti şi a fost cumpărată o linie de producţie din Franţa care a rezistat până… până după venirea Coca-Cola. A fost acceptată la limită de americani. La linia asta de producţie n-am cumpărat niciodată vreo piesă de schimb. Când se strica ceva, aveam maiştrii noştri care copiau piesele. Când s-a stricat un braţ care muta sticlele, nea Alexe, un om aproape de pensie, a zis: „Daţi două lăzi de bere, mă închideţi în atelier două zile şi vă fac piesa“. Şi a făcut-o. Aşa se lucra pe vremea lui Ceauşescu.

image

De unde vine Cico?
Citrice Cola.

Reţetele de Cico, de Brifcor, cum le făceaţi?
Exista un corp de ingineri care cu asta se ocupa. La Braşov făceam şi concentrate pe bază de suc de mere, de struguri, de cătină. Brifcorul l-a creat Institutul de Chimie Alimentară. Făceam şi noi reţete în funcţie de ce concentrate puteam să aducem prin bartere din străinătate. Ani de zile, Cico s-a făcut cu concentrat venit de la o firmă din Grecia. Era unu grec pe nume Arvanidis, care avea afaceri cu statul român. El, la schimb, dădea concentrate. Quik Cola se făcea cu concentrat din RDG prin schimburi CAER. Dar erau sucuri bune. Brifcor în formula originală bătea multe dintre produsele din Vest pe bază de portocale.

Dar Pepsi când a venit în România?
În 1964.

Cum a fost posibil?
Ion Ceauşescu, fratele lui Nicolae Ceauşescu, a avut o întâlnire cu americanii. Şi au avut o înţelegere: statul american primeşte la specializare ingineri agronomi români, iar România ia unul dintre produsele americane. Am luat Pepsi. Plata concentratului era un barter între Pepsi Cola şi statul român. Pepsi dădea concentratul şi primea şampanie şi vinuri din România, marca Premiat. Aşa s-au deschis trei fabrici Pepsi în România: una pe Şoseaua Viilor din Bucureşti, alta la 30 Decembrie şi a treia lângă Constanţa.

Deci Ion Ceauşescu s-a ocupat…
Da, industria de legume, fructe şi băuturi răcoritoare era condusă de el. Aşa că industria asta s-a dezvoltat mult în România. Era o teorie a Partidului care spunea că unul dintre indicatorii de nivel de trai era consumul de băuturi răcoritoare pe cap de locuitor. Pe mine mă ţinea sub supraveghere însuşi Ion Dincă (n.r. – înalt demnitar comunist, apropiat al lui Nicolae Ceauşescu). Mai ales în perioada de vară, când trebuia să producem mult suc. În acelaşi timp, industria de băuturi răcoritoare era singura industrie din România lui Ceauşescu pe care aveai voie să o critici. Erau şi în presă articole cu „De ce nu avem sucuri?“ sau „A venit căldura şi iarăşi n-avem răcoritoare“. N-aveai voie să te întrebi de ce nu e lapte, carne, dar aveai voie să te plângi că nu sunt sucuri.

image

De ce asta?
Era o modalitate de a manipula. Scoteau asta în faţă ca să înghită lumea şi să uite de celelalte lipsuri.

Sucurile erau mai puţin nocive pe vremea lui Ceauşescu? Am văzut pe internet o etichetă de la Cico şi scria pe ea „termen de valabilitate 7 zile“.
Termenul de valabilitate era mic pentru că tehnologia nu ne permitea să pasteurizăm produsele. Dacă era mai sănătos… Nu ştiu ce să spun. Zmeurica, de exemplu, un suc pe bază de struguri şi zmeură, după trei ore intra în fermentaţie.

Şi cum vindeaţi sucul ăsta care intra în fermentaţie?
Vindeam. Era ca o fântână arteziană. Când deschideam sticla, sărea sucul din ea. Şi omul zicea: „Oooo, ce acid are!“. Dar ea era în fermentaţie, ca orice must.

În ce cantităţi se vindeau sucurile astea?
Cico – la sticlă de 250 ml. Sticla de apă tonică Sintonic era de 175 ml. Deci erau doze mai mici. După 1984, după criza comunistă, s-a trecut la sticla de o jumătate de litru. Nu existau sticle mari pentru că nu exista plastic. Primele peturi s-au produs în România în 1994.

Ceauşeştii beau sucuri?
Pe el l-am întâlnit o dată la o acţiune şi mi-aduc aminte că a zis: „Dar n-am putea să facem un suc de mere aşa cum beam eu când eram mic şi storcea mama merele?“. Şi a mai zis să fie cât mai naturale sucurile. Şi atunci s-a scos zahărul din reţete şi s-a trecut la zaharină.

"Americanii mai au şi acum căştile de miner de la Mineriada din ’91"

Cum aţi ajuns să aduceţi Coca-Cola în România?
După Revoluţie am rămas director la Societatea de Îmbuteliat Băuturi Răcoritoare. În 1990 i-am schimbat numele în Cico şi i-am pus emblema ursuleţul cu sticla în braţe. Ei bine, pe 6 februarie 1990 le-am scris o scrisoare celor de la Coca-Cola.

A cui a fost ideea asta?
A mea, dar, ca orice bărbat, m-am consultat cu nevastă-mea.

Nevasta ce-a zis?
Nevasta a zis „nu cred că ai şanse, dar încearcă“. Tonul scrisorii a fost important. Am scris trei fraze. Am zis: „Eu sunt cel mai mare director de băuturi răcoritoare din România. Voi, Coca-Cola, sunteţi cea mai mare fabrică de băuturi răcoritoare din lume. Vă invit să facem afaceri împreună“. Asta a fost scrisoarea. Ei au verificat şi, când au fost siguri că eu chiar exist, au trimis un reprezentant cu care m-am întâlnit pe 1 mai 1990, la Bucureşti.

Cum le-aţi scris?
Prin poştă, dragilor.

Prin poştă, dar la ce adresă aţi trimis scrisoarea?
Înainte de Revoluţie ne întâlneam periodic cu reprezentanţii industriei alimentare din lume. De exemplu, o firmă franţuzească venea la Bucureşti să-şi prezinte produsele. Şi ne chemau pe noi, cei care ne ocupam de respectivele produse în România. Şi ne întâlneam cu ăştia şi discutam diverse treburi. Şi la o treabă din asta a venit în România şi unul de la Coca-Cola. Şi eu cu ăla
m-am împrietenit. Şi ăla mi-a zis: „Bă, dacă vreodată…trimite pe adresa asta…“.

Când s-a petrecut asta?
Prin ’84-’85.

Şi aţi păstrat adresa gândind că vreodată…
Nu. Dar el, în fiecare an, de Crăciun, îmi trimitea câte o felicitare.

Şi dumneavoastră îi răspundeaţi?
Eu nu-i răspundeam.

Nu v-a chemat nimeni să vă întrebe: „Domne, de ce-ţi trimite ăsta de la Coca-Cola în fiecare an?“
Era o simplă vedere, cu salutări, de Crăciun…

Da, dar era de la duşmanii capitalişti.

Nu, că se dădea o oarecare aparenţă de deschidere.

În fine. Pe 6 februarie aţi scris scrisoarea…
Da, şi pe 1 mai m-am întâlnit pentru prima oară cu ei.

Şi după aia?
Ei au mai căutat şi alte fabrici la care să facă conversia spre Coca-Cola. S-au interesat la fabricile de vin. Şi-au dat seama, totuşi, că tot la Cico pot începe cel mai bine. Scrisoarea de intenţie s-a semnat în decembrie 1990. Nici nu exista lege de investiţii străine. Am scris şi noi pe o hârtie că cele două părţi agreează să facă business împreună. Şi am început să modernizăm fabrica. Venirea Coca-Cola aici a fost un joint venture. Cico a rămas cu brandurile sale de sucuri, dar s-a pus la dispoziţia Coca-Cola spaţiu ca să se producă Coca-Cola. Erau două fabrici – la Bucureşti şi la Braşov – care trebuiau să fie convertite în cadrul unui program comun. Noi am pus fabricile, ei au pus tehnologia: echipament şi concentrate. Fabricile nu mai rămâneau în proprietatea statului român. Erau 51% Coca-Cola, 49% Cico, care era o societate a statului. Mai târziu Cico a devenit societate pe acţiuni. Şi mai târziu, prin 1998, Coca-Cola a cumpărat şi acţiunile statului român.

Americanii nu s-au speriat, atunci, la început, de mineriade?
Pe americani i-a prins mineriada din 1991 aici. Chiar când am semnat contractul. Când îl duceam pe bossul american la aeroport, ne-am întâlnit cu minerii care veneau spre Piaţa Victoriei. Era septembrie 1991. S-a speriat şi m-a întrebat „Ce facem?“. Şi eu i-am zis  „Continuăm“. Eu nu ştiam limba engleză. Nevastă-mea traducea pentru mine. Contractul s-a semnat pe 31 octombrie 1991. Eu am devenit directorul general al Coca-Cola România.

Americanii ce spuneau legat de România şi de români?
Că suntem mult mai educaţi decât credeau.

Chiar şi după ce au văzut minerii mărşăluind?
Da. Dar experienţa cu minerii a fost foarte pozitivă. O parte din delegaţie a rămas în Intercontinental în noaptea aia. Eu m-am temut că vor avea probleme. Dar, a doua zi dimineaţă, toţi americanii aveau câte o cască de miner. Mi-au povestit: „Au venit minerii, le-am dat câte o bere, am stat de vorbă cu ei şi ne-au dat căştile astea“. Am fost recent la unul dintre americanii ăştia. Stă în Atlanta. Şi acum are în casă casca de miner pe care a primit-o la Bucureşti în ’91.

Dar nu erau speriaţi că vin într-o ţară în care, dintr-odată se poate duce totul de râpă: vin minerii şi gata?
Poţi să vezi şi jumătatea plină: că existase Piaţa Universităţii, că oamenii s-au dus la televiziune. Asta înseamnă, totuşi, democraţie. Acest lucru nu se întâmplase înainte de 1989. Era o formă de democraţie care se năştea. Da, au fost abuzuri, dar oamenii au stat în Piaţa Universităţii.  Noi avem tendinţa să gândim foarte negativ. Străinii au văzut şi bunele, şi relele.

image

Ion Iliescu (stânga) şi Ion Stamanichi (dreapta) la inaugurarea primei fabrici Coca-Cola din România

Când s-a făcut prima sticlă de Coca-Cola în România?
Prima sticlă de Coca-Cola s-a produs în România la 13 noiembrie 1991. Am muncit 48 de ore non-stop până am reuşit s-o producem. În prima etapă, acopeream 5% din cerere. Abia în 1995 am reşit să acoperim cererea.

Fanta şi Sprite când aţi băgat?
La doi ani după inaugurarea primei fabrici.

La nivel personal, eraţi fericit? Aveaţi salariu mare?
Aveam salariu de director. Aveam maşină Daewoo, ca toţi directori din Coca-Cola România. Dar până în 1993 am dormit câte trei ore pe noapte, apoi am făcut accident cerebral. În 95 am făcut primul atac de gută. Mai zic? Chiar şi aşa, aş lua-o de la capăt la fel. Mi-am realizat un vis.

Dar angajaţii Coca-Cola România erau fericiţi?
Am luat de la Cico la Coca-Cola vreo 300 de oameni. În prima zi de muncă la Coca-Cola le-am spus că nu mai merge ca înainte: cine fură şi cine vine băut la serviciu va fi dat afară. La Coca-Cola aveau salariu de patru ori mai mare decât înainte. Aveau uniforme, aveau condiţii de muncă mai bune. Copiii lor beneficiau de raţii de Coca-Cola şi alte băuturi săptămânal. Raţia era o navetă pe săptămână, pentru copii. Sigur că da.

Pentru copii?
Pentru familie. Primeau şi cei care n-aveau copii.

Concurenţa cu Pepsi cum a fost?
În şase luni i-am surclasat. Am făcut, dacă mai ţineţi minte, acele camioane roşii cu sigla Coca-Cola. Erau turceşti. Mai merg unele şi acuma, după 25 de ani. Pepsi a făcut asta după noi, deşi erau de zeci de ani aici. Primele reclame la televiziune şi pe stadioane noi le-am pus. Nu exista fibră optică, nu existau telefoane, iar noi, în 1993, aveam deja satelit şi servere de ultimă generaţie. Cam asta este treaba. Am pe birou unul dintre primele laptopuri care au intrat în România. Coca-Cola a venit cu toată tehnologia.

Deci, venirea Coca-Cola a fost un şoc pentru industria alimentară din România.
A fost un impact pozitiv. Dacă am fi avut şi în alte domenii un impact din ăsta, probabil că eram în altă parte ca dezvoltare. Eu am adus Coca-Cola ca să aduc schimbarea. Sute şi mii de oameni şi-au îmbunătăţit viaţa şi modul de a gândi prin contactul cu Coca-Cola. Asta e cea mai mare realizare a mea. Sunt sute de manageri în toată lumea care au lucrat cu noi. Am făcut o şcoală de management. În 1992 am decis să ajutăm magazinele private care se deschid şi să livrăm în primul rând acelor magazine pentru ca să le facem să crească. Sunt sute de comercianţi care-şi datorează dezvoltarea faptului că au vândut cartofi şi Coca-Cola. Atât aveau: cartofi şi Coca-Cola. Despre asta vorbesc. Am produs salturi pentru tot felul de industrii: pentru fabricanţii de sticlă, de navete, de etichete. Toţi ăştia au avut un salt datorită Coca-Cola. A fost o emancipare. Şi pentru oamenii simpli a fost. Înainte mergeau să bea o ţuică sau o bere la bar. Acum merg să bea un suc sau o apă minerală. Te-ai gândit ce impact are asupra voastră, a tinerei generaţii, să ai această alternativă?

Deci a făcut să scadă consumul de alcool în rândul tinerilor. Asta spuneţi?
Evident. Dacă începi la 12-14 ani cu o Cola la un bar, şi nu cu o bere, este evident că vei ajunge alcoolic mai greu. Acum poţi să iei un suc natural. Şi sucul ăsta natural nu exista, dar a apărut datorită concurenţei pe care am creat-o noi.

image

Coca-Cola a cucerit şi ultimul cătun din România    FOTO: AFP

CARTE DE VIZITĂ

Nume: Ioan Stamanichi
Data şi locul naşterii: 7 ianuarie 1946, în comuna Budeşti, judeţul Călăraşi
Studii: Facultatea de Electrotehnică din cadrul Politehnicii Bucureşti.
Carieră: 1969 - 1975: inginer electromecanic la Şantierul Naval Olteniţa
1975 - 1980: inginer electromecanic la Societatea de Îmbuteliat Băuturi Răcoritoare
1980 - 1990: Director general la Societatea de Îmbuteliat Băuturi Răcoritoare
1990 - 1991: Director general la CI-CO SA
1991 - 2000: Director general Coca-Cola România
2000 - prezent: preşedintele firmei de consultanţă Jon Stamanichi Consulting Group
 

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite