Pricepism românesc

Născut în România, Leonardo ar fi trecut neobservat. Geniul lui da Vinci ar fi fost condamnat la anonimat de o naţie care ştie în genere tot şi în detaliu restul.

E de la sine înţeles că orice eveniment public fericit sau nefericit apare doar pentru a verifica, iar, enciclopedismul nativ al românului. Oroarea de la Colectiv? După cîteva zile, a trebuit să admit că, în marea lor majoritate, amicii de terasă, şoferii de taxi şi vecinii de bloc sînt specialişti în chirurgie plastică. Lucru îmbucurător, competenţa acestor somităţi spontane e confirmată. După ce îşi revarsă gratuit coşul de informaţii, conferenţiarul ambulant lasă să-i scape în treacăt că amicul lui, chirurg  şef la un mare spital, i-a dat dreptate: operaţiile se fac aşa cum spune el şi nu cum credeai tu, în micimea ta neinformată. Adevărat, de operat operează specialişti titraţi, dar singura lor menire e să confirme neasemuita pricepere a vecinului pe care l-ai întîlnit în pragul uşii.

Nimic mai îndreptăţit, deci, decît nălucirea care te face să vezi, brusc, mulţimea din Piaţa Unirii îmbrăcată în halate albe. Medicina stimulează vocaţia analitică a românului mai abitir ca orice. Deşi stăm bine şi la vinificaţie, reparaţii auto şi, mai ales, la seismologie. Politica şi fotbalul nu mai ţin pasul. Sînt două teme obosite şi, prin urmare, rămîn în sarcina altor vîrste şi neamuri. Competenţa românului nu mai are timp de aşa ceva. Şi bine face.

După un exerciţiu prea îndelungat în preajma celor lumeşti, pătrunderea românului s-a adîncit în cele nevăzute. Bio-energiile, magnetismul astral şi fluxurile microbiene controlează Universul.

Ele fac şi desfac politica, dar şi mersul trenurilor, căsătoriile şi proporţia ideală în borcanul de murături. Românul iniţiat a înţeles cum stau lucrurile şi te avertizează amabil: du înapoi pulovărul roz-verzui! Sau tot n-ai înţeles de ce a căzut Guvernul?

Inofensive cînd fac ordine între culori, cristale, mobile şi temperaturi, competenţele românului devin o problemă din clipa în care se lipesc de lucruri serioase. Mai întîi, pentru că vin de petrecanie faimosului umor românesc. Vorbitorul care debitează cu privire fixă despre tratamentul arşilor e sigur pe el şi îşi ucide modestia pentru a se transforma într-un predicator rigid. Dacă trece la păcatul satanist pedepsit cu foc la Colectiv, nimic nu îl poate dezminţi sau modera. Orice replică e un delict ostil. Mitică se schimbă la faţă pînă se face Lenin. Bîrfa românească se umflă şi trece iute, ca un uragan nedeclarat, în denunţ şi, de acolo, în crimă. Su nu uităm că, după ultima noastră izbucnire principială, Nicolaie Iorga a fost retras din lume urgent şi ezitări.

De ce şi de unde această lipsă de concediu care ţine mintea românului cu radarul încins? Totul spune că această competenţă nevrotică e, de fapt, un semn de nesiguranţă. O logoree născută din temeri. Personajul care încearcă să pună capăt necunoscutului, în orice împrejurare şi la orice oră, e dominat de frica de a nu fi surpins fără replică. Nu ştiu şi nu mă pricep devin o tragedie umilitoare. S-ar crede că ne aflăm în faţa unui păun obligat de natură la erecţia permanentă a penajului. Omul trebuie să arate că e de neînlocuit, că nu poate fi ignorat.    

Scormonind mai adînc, dăm de panica în faţa exigenţelor adevărului, de neîncrederea în îndoiala raţională. Oamenii noştri nu îşi permit asemenea lux. După o regulă care dă şi foamea de înavuţire, competenţa dramatică a românului mărturiseşte teama de timp. Nimic nu trebuie ratat şi nimic nu trebuie lăsat să-şi urmeze cursul. Asta cere răbdare şi te poate plasa pe locul doi, printre perdanţi. Calea mai scurtă e mai bună.  

Marea nefericire vine, însă, din acumularea oficială a delirului informat. Efectul final al pricepismului românesc e indecenţa publică fastuoasă. Respectul şi distanţa se sting.

Un Rareş da Vinci sau un Gâdea de la Mirandola pot explica orice. Morţii şi viii, dramele şi reuşitele, golful şi creştinismul - totul poate fi cercetat, răsturnat, descusut, întors pe cealaltă parte şi cu capul în jos. Sub masca bunei informări, lucrează porniri obscure: în primul rînd, dorinţa de a împrăştia mizeria. Nu există lucruri de neatins, situaţii private, oameni curaţi sau măcar acceptabili.

Devine, astfel, mai limpede de ce sîntem o ţară demult logodită cu vorba în doi peri, cu minciuna sculptată şi cu depozitarul lor de drept, serviciile secrete. Piaţa defăimării e cu adevărat liberă. Calomnia e legalizată. Auzul fin şi bine dotat tehnic al interceptărilor ia locul legii din care face un moft solemn, aplicabil în funcţie de sezon şi de numele guvernării. O orbire gureşă trece drept politică. Ne închipuim că ştim tot şi, din acest motiv, nu pricepem nimic.