Primiţi cu Pluguşorul?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Revelionul e seara în care trecutul se împreunează cu viitorul. E seara în care te gândeşti la cei ce te bucură şi te împlinesc, fie că sunt cu tine sau oriunde...

Când eram mic nu prea îmi plăcea să mă duc cu uratul prin cartier. Îmi era ruşine şi aveam senzaţia că foarte mulţi dintre vecini nu mă primeau cu bucurie. Eram obişnuit cu faptul că ai mei ieşeau să îi audă pe toţi cei care ne urau oferindu-le dulciuri, fructe şi bomboane, încât simplu fapt că mi se dădeau nişte bănuţi mi se părea o forma mai avansată de cerşit. Mama mă făcea întotdeauna „pămpălău” că nu mai vreau să mă duc cu Pluguşorul şi îmi povestea cât de frumos se distrau ei când erau tineri în ziua de Revelion şi de Sfântul Vasile. Băteau uliţele satului mergând la toţi cei cunoscuţi să le mulţumească şi să îi cinstească cântându-le câteva cuvinte de laudă şi se bucurau de simplitatea vieţii. Eu mergeam doar la rude şi prieteni foarte apropiaţi, după care stăteam lângă poala mamei, fiind atent la tot ce pregătea pentru a avea o masă plăcută în familie.

Mama muncea pentru masa de Revelion 3 zile şi noi, copiii, aveam responsabilităţile clar stabilite. Cel mai nasol era de cel/cei ce trebuiau să stea la rând la lapte şi smântână, ambele fiind ingrediente extrem de necesare pentru dulciurile ce trebuiau să troneze în mijlocul mesei. Laptele era transformat de mama în brânza dulce şi brânza dulce, îmbălsămată-n ou, zahăr, arome şi stafide, era acoperită cu foi fine de aluat de plăcintă. Plăcinta cu brânză dulce, cu o mică monedă ascunsă printre foi, era piesa de rezistenţă a festinului de Revelion: toţi mâncam pe rupte cu speranţa că vom găsi bănuţul, convinşi fiind că cel îl o va găsi va avea parte de noroc tot anul ce va să vină.

Pe masă se puneau de toate: porcul sacrificat înainte de Crăciun era deja transformat în jumări, cârnaţi şi şuncă, şi vinul era adus cu găleata. Mai întotdeauna erau suficienţi de mulţi invitaţi şi voia bună punea stăpânire pe mica noastră căsuţă. Muzica cântată de fraţii mei, şi casetele cu Romica Puceanu şi Gabi Luncă, ne încălzeau sufletele şi ne însufleţeau picioarele. Dimineaţa, toţi din casa jucam 21 (un joc de cârti) beneficiind de un buget de 3 lei/pers, şi cel ce câştiga era declarat norocosul anului. Ziua de Sfântul Vasile ne găsea zâmbitori, obosiţi şi îmbrăţişaţi. Fiind cel mai mic, făceam bani cu Sorcova. Primii pe care-i sorcoveam erau ai mei părinţi.

Când am mai crescut mai mare, stăteam cu ai mei pana pe la 12.00 noaptea şi pe urmă plecam la baiaramul organizat împreună cu prietenii din cartier. Toţi luam câte ceva de mâncare de acasă şi ne adunam la unul dintre noi. Mâncarea nu prea conta, ceea ce conta era faptul că eram împreună şi ne distram. Dimineaţa, mergeam cu uratul la părinţi şi le mulţumeam, în felul nostru, că există. Cântam cele mai deocheate strigăte de Pluguşor şi ne bucuram când ieşeau să cânte cu noi: ne făceau să ne simţim mari şi importanţi şi lăsau să le citeşti în ochi mândria amestecată cu bucurie. Eram prea mari să mai sorcovim însă cântam „În seara de Vasile Sfântu/Mi-o furat căciula vântu…”

Acasă, ai mei, rămâneau singuri de Revelion. Se uitau la televizor şi mâncarea pregătită rămânea aproape neatinsă. Din cei 4 băieţi ai lor doar eu mai stăteam cu ei în casă, ceilalţi 3 locuind în Constanţa, unde şi lucrau. Viaţa de cadre militare făcea prezenta lor la masa de Revelion, de multe ori, imposibilă, iar mama îşi plângea singurătatea. Când se nimerea să fim toţi acasă, atunci când ne aşezam la masă, ai mei începeau să plângă. De bucurie, ziceau ei... Nu mâncau, ci doar se uitau la noi. Noi cântam şi ne bucuram că suntem împreună. Cântam Pluguşorul în curte de se auzea prin tot cartierul şi tot cartierul ştia că „au venit băieţii lui Mircea acasă”.

Singurătatea mamei din seara de Revelion s-a adâncit de când şi tata a plecat. Ne adunăm la Galaţi, an de an, din ziua de Ajun până la Sfântul Ştefan, pentru a sărbători împreună naşterea a două fiinţe care ne-au păzit de când ne-am născut: Isus, de Crăciun, şi mama, pe 27 decembrie. Obiceiurile au evoluat, astfel că îl considerăm cel mai norocos pe cel ce nu trebuie să ia un pumn de pastile dimineaţa şi care are voie să mănânce cine ştie ce chestie mai greu de digerat. Oricât de tare ne bucură prezenţa mamei, de când tata nu mai este nu am mai petrecut nici un Revelion în casa părintească. Ceva lipseşte şi locul nu mai e acelaşi. Locul lui e gol şi toţi ne ferim să ne aşezăm în fotoliul pe care el stătea. Vorbim mult (despre el), ne aducem aminte de cimiliturile lui şi facem mişto folosind sintagme pe care le folosea în anumite ocazii. Cântăm „La mulţi ani” mamei şi o lăsăm să se bucure de noi şi de nepoţi, bucurându-ne de faptul că ne zâmbeşte. Insistă să nu îi cumpărăm cadou, cel mai de preţ lucru pentru ea fiind faptul că suntem împreună.

În seara de Revelion, după 12 noaptea, de oriunde am fi noi, fraţii, ne sunăm şi toţi o sunăm pe mama. Plângem, râdem, ne zicem „La mulţi ani” şi zicem „Dumnezeu să-l ierte”. Dimineaţa ne ducem la biserică şi înlocuim Sorcova cu „Să fie de sufletul lui…”.

E seara în care trecutul se împreunează cu viitorul şi e momentul în care speri să nu repeţi greşelile trecutului făcând aceleaşi prostii. E seara în care ţi se reaminteşte că nu eşti nemuritor şi că timpul te obligă să spui celor pe care îi iubeşti cât de mult contează ei pentru tine. E seara în care speri să poţi fi înconjurat de oameni dragi care să îţi cânte Sorcova, „În seara de Vasile Sfântul” sau să te sune şi să plângă spunându-ti „Te iubesc”. Şi să ştii că e aşa….

La mulţi ani, tuturor!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite