România mea

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Mariana Cetiner, după eliberare, interviu Amnesty International
Mariana Cetiner, după eliberare, interviu Amnesty International

În zi de sărbătoare, nu ştiu dacă vreodată ar trebui să iert România pentru ce mi-a făcut mie şi celor ca mine. Poate trecem uşor cu vederea faptul că România a dezincriminat homosexualitatea abia în anul 2001. Pentru mulţi poate părea distant ca timp. Pentru alţii, mai în vârstă, depărtarea e fizică, n-am văzut homosexualii la TV prin faţa închisorilor.

Am fost invizibili, cum invizibilă a fost şi suferinţa noastră. Istoria nu ne-a menţionat nicăieri, căci naţionalismul românesc are în centru figura bărbatului etnic român, ortodox, heterosexual. De altfel, din istorie sunt excluse o serie de grupuri, cărora nu li se acordă niciun pic de contribuţie la reproducerea societăţii aşa cum o ştim. Marginalii nu au cum să fie cetăţeni deplini. Nu învăţăm nimic despre construirea statului modern pe spinarea sclavilor romi, nu avem prea multe modele de femei promovate în imagistica naţională, maghiarii sunt duşmanii care abia aşteaptă să ne răpească Transilvania, gayi sunt perverşii care aduc cu ei modificarea genetică a fibrei naţionale, Holocaustul este în continuare negat, iar săracii sunt principala problemă în calea dezvoltării armonioase. An de an ne umflăm în piept pentru o serie de idei care sunt interpretarea contemporană a anumitor fapte istorice, ca unealtă de reproducere a sentimentelor patriotarde. În fapt, naţionalismul rămâne cea mai puternică ideologie, împământenită adânc în noi toţi, inoculată la nivel cvasi-total în şcoală, în media, în societate, la locul de muncă, în interacţiunile cu ceilalţi, în sport. Ne face să ne simţim bine, puternici, mândri, când vedem un steag, ascultăm un imn, ne lăudăm cu realizările “unuia de-al nostru”.

(...) din istorie sunt excluse o serie de grupuri, cărora nu li se acordă niciun pic de contribuţie la reproducerea societăţii aşa cum o ştim. Marginalii nu au cum să fie cetăţeni deplini. 

Istoria excluşilor este, totuşi, alta. Este o istorie a suferinţelor, a persecuţiei şi oprimării, a instituţionalizării unui sistem de putere în care unii sunt în vârful piramidei, iar alţii la baza ei. Un sistem care funcţionează pe bază de privilegii, economice, sociale, personale. Un sistem în care violenţa e literă de lege şi una din eficientele metode de a reconfirma relaţiile de putere, de superioritate şi inferioritate.

Când vine vorba de homosexuali avem dovezi cu privire la zeci de arestări, violuri în închisori, bătăi crunte şi tot pachetul. Cruzimea acelor acte rămâne. Imaginaţi-vă cum e să fii ridicat din casă de poliţie, într-o zi, doar pentru că te-ai culcat cu cineva, să fii dus în beciurile poliţiei, să fii interogat, să-ţi fie invadat propriul corp de medici legişti, să îţi fie numele publicat, să devii stigmatul comunităţii, să apari în faţa unei curţi ostile, să fii condamnat de la 1 la 5 ani. Doar pentru că o soră, o vecină, un coleg te-a turnat.

Nu vorbim despre un regim Ceauşescu îndepărtat, ci vorbim despre anii 90. M-am născut într-o perioadă în care a fi homosexual te făcea penal. Aveam 13 ani în 2001. 13 ani am fost ilegal. Alţii aveau mai mult şi s-au ascuns, au suferit de pe urma abuzurilor poliţiei, procurorilor, judecătorilor, politicienilor, concetăţenilor. Un stat care ne hăituia, om cu om, bucată cu bucată. Nu cred că rana s-a vindecat. Nu are cum să se vindece la doar 16 ani după.

Istoria excluşilor este, totuşi, alta. Este o istorie a suferinţelor, a persecuţiei şi oprimării, a instituţionalizării unui sistem de putere în care unii sunt în vârful piramidei, iar alţii la baza ei. 

Ciprian Cucu şi Marian Mutaşcu au fost arestaţi şi condamnaţi la închisoare pentru homosexualitate în 1994. Unul avea 18 ani, iar celalalt avea 23 de ani. Eliberat din închisoare, Cucu a fost dat afară de la liceul unde studia şi a emigrat în SUA. Mutaşcu a devenit un paria, nu şi-a găsit de muncă nicăieri şi s-a sinucis. Cosmin Huţanu, un tânăr de 19 ani din Focşani a fost arestat şi batjocorit de poliţişti pentru că era gay, iar în 1993, după o eliberare condiţionată, a fugit în Germania. Jurnalistului sibian Ovidiu Bozdoc i-a fost terfelită imaginea publică într-un lung proces de arestări şi eliberări, ameninţări şi presiuni din partea locotenentului Mircea Mate, care avea o “carte neagră” cu homosexuali din oraş. În seara dinaintea eliberării lui Nicolae Stupariu, condamnat la un an de închisoare pentru homosexualitate, gardienii i-au îndemnat pe cei 60 de colegi de celulă să îl violeze pe acesta, lucru care s-a şi întâmplat. Ulterior, Stupariu a murit în urma unor complicaţii la stomac. Colegul său de suferinţă, timişoreanul Ovidiu Cheţea a luat 2 ani de puşcărie pe articolul 200. În iunie 1996, Mihai Ţintilă este arestat în gara din Iaşi, rezistă arestului, este bătut şi strangulat de opt poliţişti, şi primeşte un an şi şase luni de închisoare pentru homosexualitate, la care se adaugă încă un an şi trei luni pentru “ofensă adusă autorităţilor” şi “ultraj”. În final, cazul Marianei Cetiner rămâne fanionul persecuţiei gaylor şi lesbienelor, aceasta fiind singura lesbiană din Europa condamnată pentru că a întreţinut relaţii sexuale cu o femeie. Transferată de la penitenciarul Târgşor la Aiud, Cetiner a petrecut patru zile pe tren fără mâncare sau apă. A fost bătută în închisoare, forţată să muncească câte 14 ore pe zi, supusă la examene psihiatrice şi fizice chinuitoare. Condamnată la 3 ani de închisoare, a fost graţiată de Emil Constantinescu, emigrând ulterior în Germania, spunând că nu mai vrea să audă nimic, niciodată, de România.

Vreau scuze oficiale din partea statului, ca reprezentant al poporului.

Niciun gest de reparaţie nu a venit. A venit ocară, izolare, marginalizare, patologizare. Efectele se văd şi astăzi. Mulţi gay au fugit mâncând pământul. Vieţile a mii de oameni au fost distruse. Vina e colectivă şi nu am cum să uit sau să iert. Vreau scuze oficiale din partea statului, ca reprezentant al poporului. Vreau să-mi fie redată demnitatea de om, de cetăţean. Până atunci nu am cum să sărbătoresc ziua naţională a unei naţiuni care m-a umilit, care m-a arestat, care m-a îngenunchiat şi m-a dezumanizat. Ruşine, România, o pată pe obraz care nu se va duce prea curând.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite