România prăbuşită

Două lucruri mi se par relevante în privinţa anchetei jurnalistice de la „Gazeta Sporturilor”, realizată de echipa condusă de Cătălin Tolontan în afacerea dezinfectanţilor din spitale.

Primul lucru: Această investigaţie jurnalistică pune o distanţă profesională de zeci de kilometri între echipa lui Tolontan şi majoritatea ziariştilor români. Spun majoritatea (şi nu toţi jurnaliştii) pentru că mai sunt profesionişti răsfiraţi în alte companii de media. (Şi la „Adevărul” sunt câţiva, se ştiu cine sunt!) Distanţa asta va fi greu de recuperat în anii care urmează, pentru că majoritatea, în frunte cu „liderii de opinie” consacraţi, nu poate şi nici nu ştie cum să iasă din „lucrurile mici” şi meschine ale meseriei de gazetar. Ei se simt bine pe teritoriul futilităţilor jurnalistice cu care, deja, publicul s-a obişnuit. Cei de la „Gazeta Sporturilor” au viziunea serviciului public şi a respectului pentru consumatorul de presă şi este de-a dreptul imposibil s-o piardă, doar dacă se va întâmpla vreun cataclism.

Toate investigaţiile jurnalistice conduse de Cătălin Tolontan mai dovedesc ceva, dincolo de subiectele abordate: jurnaliştii români nu sunt vinovaţi pentru starea catastrofală în care a ajuns presa din România (televiziune, radio, print, online). Vinovaţi pentru acest dezastru moral şi financiar sunt penalii, impostorii şi hahalerele care au finanţat şi au condus presa românească. (Nişte indivizi fără viziune.) Sunt foarte mulţi jurnalişti talentaţi, cu vocaţie, care au lucrat în condiţii morale şi materiale mizere şi nu s-au putut exprima, n-au putut să-şi ducă viziunea şi crezul în această meserie din cauza patronilor, aşa-zişilor manageri şi altor panarame care au demolat încrederea românilor în presă. Până la urmă, asta este alegerea: ori vrei să fii profesionist ori eşti ţuţerul unui patron ori al unui politician handicapat mintal.

Nimeni nu vrea să schimbe din temelii sistemul. Se trăieşte în România într-un total dispreţ faţă de oameni.

Al doilea lucru: Ancheta dezinfectanţilor arată (pentru a câta oară?) că România nu este o ţară în care merită să trăieşti. Poţi să mori în România, ucis de indolenţa oamenilor din sistem, de afacerile escrocilor, a ţeparilor, de lenea autorităţilor, de iresponsabilitatea politicienilor şi de pasivitatea celor din jurul tău (spălaţi pe creiere), care se uită pe fereastră şi numără stropii de ploaie de frica unor „puhoaie”.

Poţi să mori în România, dar nu merită să trăieşti. Pentru că se moare cu zilele în spitale. Nimeni nu este revoltat sau îngrijorat: nici contribuabilii, nici oamenii din sistem, nici autorităţile. „Asta este!” – se repetă cu o pasivitate criminală. Şi nimeni nu vrea să schimbe din temelii sistemul şi viaţa românilor. Se trăieşte într-un total dispreţ faţă de oameni. Nu este nevoie de un gulag sau de un lagăr de exterminare. Este de ajuns că România există ca să-ţi găseşti sfârşitul în chinuri, ucis cu sânge rece de conaţionali. Statul român este incapabil să oprească acest genocid. Avem nevoie de ajutor străin pentru a opri aceste crime şi nu de mila lui Dumnezeu.