România supravieţuirii / România proiectului convergenţei

„The New York Times Book Review a publicat, în urmă cu un sfert de veac, un amplu articol despre caracteristicile poporului român, intitulat «Supravieţuitorii». Mesajul acelui text era că românii nu au fost contributori la crearea istoriei, deoarece ar fi optat să trăiască de-azi-pe-mâine, să fie doar supravieţuitori.

În 1998, Sorin Alexandrescu a tipărit volumul Paradoxul românesc în care afirma că românii au arătat, îndeosebi în sec. 19-20, o predispoziţie pentru absorbţia unor influenţe externe în defavoarea creării şi exportului propriilor valori culturale, au fost mai degrabă incluşi în strategiile altora, lipsindu-le o concepţie clară de evoluţie în durată lungă. La două decenii după apariţia cărţii lui Sorin Alexandrescu, putem spune că românii continuă să supravieţuiască într-o succesiune de paradoxuri, deşi de peste o decadă România este membru al unei structuri integraţioniste europene care operează pe bază de coordonare strategică şi ar fi trebuit să se raporteze strategic la procesul decizional şi politicile Uniunii Europene“ - astfel îşi începe prof.univ.dr Vasile Puşcaş un foarte interesant articol intitulat „Românii, de la supravieţuire la competitivitate“. Analiză articulată, lucidă şi cu nuanţe de disperare, asupra faptului că, foarte vizibil, în jurul nostru se ţese o arhitectură din care nu putem face parte decât pe baza unui proiect de ţară coerent, a unei viziuni naţionale legată de sensul şi priorităţile construcţiei comune din spaţiul european şi euroatlantic. Cea din care, relativ uşor, ne putem exclude noi înşine, aşa cum suntem acum, parcă indiferenţi nu numai la ce se petrece în jurul nostru, ci şi la propria noastră devenire.

Asta deoarece, într-adevăr, doar existenţa unui proiect naţional bazat pe creşterea rapidă, dacă s-ar putea chiar exponenţială a competitivităţii noastre ca ţară, a ofertei noastre specifice în structurile UE şi NATO de va permite să ne păstrăm în jocul care deja a demarat în forţă, odată cu primul mare proiect european, cel al Europei apărării şi securităţii. După care sunt anunţate altele, importante, vitale pentru ţările participante, cele care au decis, sau o vor face în viitorul imediat, că noile spaţii comune - cu delegarea de competenţe aferente - sunt singura formulă care să garanteze competitivitatea construcţiei integrate.

Societăţile avansate au început, deja în urmă cu peste două decenii, să se pregătească, formând elitele necesare, pentru saltul calitativ pe care-l presupune stăpânirea noilor tehnologii pentru producerea şi integrarea în ciclurile de producţie a noilor tipuri de materiale, grafenul spre exemplu. Saltul respectiv va presupune ieşirea din grup a unor ţări care vor deţine aceste tehnologii aplicabile la scară industrială şi vor avea la dispoziţie elitele necesare, celelalte ţări rămânând în circuit, cât va mai fi nevoie de ele, ca pieţe de consum sau furnizoare de materie primă de tip tradiţional. Dar prăpastia va fi enormă, se cască deja, diferenţele de dezvoltare încep să fie realmente foarte serioase  şi arată cum vor arăta şi unde vor fi amplasaţi noii poli de putere ai lumii, cu schimbări fundamentale în raporturile geopolitice.

Noi cum ne pregătim pentru a face faţă acestei noi realităţi? Există oare o proiecţie naţională pentru pregătirea elitelor pentru competitivitatea României? Nu ştiu cine ar trebui să răspundă. Nu ştiu nici dacă ministrul nostru al educaţiei ar avea timp pentru prostii din astea, ocupat fiind până peste cap cu problema manualelor pentru şcolile primare... De fapt, aici suntem. Ăsta e. Ceilalţi judecă altfel şi investesc cu disperare în programe educaţionale şi formative de nivel înalt, alegându-şi domenii în acord cu propria lor viziune naţională. Noi n-o avem, politicienii noştri fiind preocupaţi de propriul lor proiect care este acela de a se distruge reciproc.

Nu ei, ci noi vom plăti pentru asta. Iar această notă de plată care va penaliza România va veni neaşteptat de curând.