Scriitori de vagoane

Gigi Becali este unul dintre „savanţii închisorilor“ FOTO Mediafax

Până în 1989, în nomenclatorul oficial de funcţii, nu existau ca scriitori decât scriitorii de vagoane. Abia după Revoluţie a fost inclusă în nomenclator meseria de scriitor de literatură. 2.500 dintre aceştia din urmă sunt astăzi membri ai Uniunii Scriitorilor din România (USR).

De când puşcăriaşii pentru corupţie au început să fie eliberaţi mai repede dacă scriu cărţi, am fost întrebat de către jurnalişti, ca preşedinte al USR în funcţie, mai în glumă, mai în serios, dacă am de gând să le fac un loc în asociaţia noastră de breaslă unora precum Copos, Becali, Niculae, Voiculescu, Stoica sau Staicu, autori de cărţi şi beneficiari potenţiali ai măsurii cu pricina. Întrebarea fiind, am crezut eu, glumeaţă, am preferat să nu răspund. Dar remarcând insistenţa cu care întrebarea se pune de la o vreme, m-am apucat să studiez bibliografia deţinuţilor în cauză. Mi-a revenit inima la loc când am constatat că cele mai multe cărţi scrise (unele tipărite!) de puşcăriaşi nu sunt literare, ci ştiinţifice. Până una alta, eu am treabă cu autorii de cărţi de literatură. Nu cu cei care scriu despre economie, management, finanţe.

Record de Guiness Book

N-am nicio îndoială că acestea din urmă sunt domeniile din care au furat milioane peste milioane autorii cu pricina, aşa că mi se pare normal ca ei să dea sfaturi utile urmaşilor lor Voiculeşti. Barem USR n-are nevoie de sfaturi, căci de unde nu e, nici Dumnezeu nu fură. Ceea ce m-a mirat cel mai tare a fost iuţeala de mână cu care şi-au scris cărţile puşcăriaşii cu pricina. Iuţeală deprinsă, sunt convins, de la metoda de pe urma căreia s-au îmbogăţit. N-am ştiut niciodată să fac afaceri, iar cărţile mi le-am scris cu chiu cu vai. N-am avut, vezi bine, iuţeală de mână. Şi, în plus, n-am fost stipendiat de niciun penitenciar, trebuind să muncesc ca să-mi câştig existenţa, iar cărţile nu-mi ofereau nicio reducere de condamnare din aceea pe viaţă la care m-am înhămat.

22 de ore şi 30 de minute pentru o carte de 120 de pagini: record demn de Guiness Book. N-are importanţă cine este autorul, nici ce titlu are cartea. Ceea ce contează este recordul mondial absolut. De care avem tot mai multă nevoie de când Simona Halep se tot dă lovită în aripă. Şi totuşi: amintindu-mi că recordmanul la care mă refer a făcut un doctorat cu un profesor în vârstă de 99 de ani, care nu-şi mai amintea el însuşi nimica-nimicuţa, când a fost luat ulterior la întrebări, n-am putut să nu mă gândesc la norocul unora. Cu alte cuvinte, cine i-o fi făcut lui rost de o teză de doctorat acum câţiva ani nu era cumva unul şi acelaşi cu cel care l-a ajutat să compună atâtea pagini în nici 24 de ore? Dată fiind vârsta înaintată a coordonatorului de odinioară, e probabil că nu. Dar cu ce schimbă asta lucrurile? Nefericita Elena Udrea, cea mai demnă dintre toţi bărbaţii înhăţaţi de DNA, declara zilele trecute la televizor că, ministru fiind, i se oferea câte o teză de doctorat mai în fiecare săptămână. Gata scrisă şi redactată, ba chiar trecută prin comisie. Credeţi oare că Dinel Staicu n-a avut parte de oferte similare înainte şi după ce s-a aflat în puşcărie?

Girul referenţilor ştiinţifici

M-am întrebat în rubrica mea din ediţia trecută a publicaţiei „Weekend Adevărul“ de ce utilizatorii de teze plagiate sau compilate sunt, vorba vine, traşi la răspundere, iar coordonatorii şi referenţii ştiinţifici ai tezei, nu. Ponta ca Ponta, Tobă ca Tobă, dar... Am condus zeci de teze de doctorat după 1990 şi ştiu ce spun. Nu se poate ca un coordonator care acceptă o teză din domeniul său să nu-şi arunce măcar un ochi pe bibliografie şi să nu remarce că apud  nu poate fi numele unui contributor la lucrare, ci o trimitere latinească la un titlu. Nu vreau răul nimănui, dar o astfel de incompenenţă este inadmisibilă.

Mă întorc la cărţile scrise după gratii. Istoria literară din toate ţările numără prea puţine, ale unor Gramsci, Slavici şi alţi câţiva. Niciuna însă din închisorile comuniste, când a avea creion şi hârtie era de neconceput. Scrisorile lui Havel către soţia lui, Olga, datează dintr-o Cehoslovacie şi dintr-o epocă fără legătură cu aceea în care părinţii mei au fost în închisoare, în România anilor 1950, şi când mama, care n-a reţinut toată viaţa ei niciun vers pe din afară, a scris pe o bucată de săpun poezia lui Radu Gyr, „Iisus în celulă“, ca s-o ţină minte şi să ne-o recite după eliberare. Presupun că acum Dan Voiculescu et comp posedă tablete şi laptopuri. Cum altfel să scrie sutele de pagini menite să le scurteze mandatul? Cu pixul? Cu creionul? Unde sunt stilourile Mont Blanc de altădată? Am citit ce scria Meme Stoica pe blog în legătură cu activităţile lui la Jilava şi cu cărţile scrise: trei greşeli de exprimare în tot atâtea fraze. Câte vor fi fiind într-o întreagă carte? 

Sunt foarte îngrijorat în privinţa scrisului. Nu neapărat într-a literaturii propriu-zise. Unde vom ajunge dacă toată lumea va începe să scrie?! Twitter, blog, site: cu mic cu mare, toţi scriu. Ca la agenţia de ştiri Havas de pe vremea lui Eminescu: scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n-aş fi mai ajuns să scriu!