Sorel

Nu sînt capabil să pun peste experienţa vie a unei prietenii lespedea omagială a unui necrolog. Nu pot recurge la retorica absenţei şi a despărţirii cînd e vorba despre intensitatea unei prezenţe de-o viaţă.

Articol preluat din Dilema Veche

Aşa că prefer să-l salut pe Sorel, reamintindu-i textul pe care i l-am dedicat cînd a împlinit 80 de ani. Acesta e, pentru mine, Sorel cel viu, Sorel care nu e făcut să plece, Sorel pe care mă bucur că l-am revăzut la timp, cu sprijinul prietenesc al fiului său Vlad.

Sorin Vieru a devenit, pentru mine, un personaj, înainte să-l întîlnesc faţă către faţă. Floriana Avramescu, o colegă de liceu care mi-a marcat adolescenţa şi prima tinereţe, mi-a vorbit cu entuziasm (atunci mi se păruse mai curînd exaltare) despre „Sorel“, ca despre un model al adevăratei masculinităţi: tandru, delicat, înţelept, fără puseuri macho, fidel şi plin de umor. Portretul se încheia, de obicei, cu formula: „Sorel… Sorel e o lumină!“ Aveam, de pe atunci, ochi rău şi gură rea (ascendent în Scorpion…) şi decisesem că Floriana, altfel o minte subtilă şi neconvenţională, căzuse în ponciful „eternului feminin“ despre partenerul ideal. Toate fetele – bombănea juvenil (încă) puberul din mine – cultivă acest vis paradoxal: vor simultan virilitate şi transparenţă, „bărbăţie“ şi paloare, vigoare protectoare şi gingăşie nubilă. Cu un asemenea vis, mai toate sfîrşesc, inevitabil, prin a fi nefericite, căci fiinţe hermafrodite de acest gen nu prea există. Azi, după o viaţă de confuzii şi tatonări, văd lucrurile mai nuanţat. Bărbatul nu trebuie să fie neapărat o bîtă prepotentă, iar naturile diafane nu trebuie neapărat să fie nişte zîne blegi. Oricum, cînd l-am întîlnit nemijlocit pe Sorel, portretul Florianei a ieşit din zona utopiei, a unui idealism fraged, pentru a se instala în realitate.

Curios este însă că cel de-al doilea portret „anticipativ“ care mi-a parvenit despre Sorin Vieru nu semăna prea mult cu cel desenat de fosta mea colegă. I-am (re)auzit numele în conversaţiile dintre Constantin Noica şi Gabriel Liiceanu, pe la sfîrşitul anilor ’60. Se vorbea despre un excelent logician, bun cunoscător de greacă, interlocutor versat în orice dezbatere filozofică. Şi acest portret s-a dovedit exact, chiar dacă, la prima vedere, era la antipodul celui dintîi.

Cînd, în sfîrşit, ne-am întîlnit, aveam să constat că cele două „firi“ convieţuiesc, într-adevăr, într-o armonie sui-generis, străbătută, în plus, de o discreţie neostentativă, de o convivialitate caldă, mereu disponibilă, mereu proaspătă. Au urmat ani lungi de întîlniri harnice, de cenaclu marginal, fie la Păltiniş, fie într-un subsol al locuinţei mele, fie în apartamentul din strada Lucaci al lui Gabriel Liiceanu, unde, într-un tîrziu, oficia Alexandru Dragomir şi unde ni s-a asociat Horia Patapievici. Sorel era, întotdeauna, ştiutor, receptiv, stimulator, o prezenţă liniştitoare, cordial ironică uneori, generos împăciuitoare adesea.

Continui şi astăzi să admir com-bi-naţia insolită de rigoare analitică şi lansaj imaginativ, de teorie şi lirism, de raţiune strictă şi emotivitate necenzurată a unui profesionist care traduce Platon, dar şi Fregge, care traduce Carnap, dar publică şi versuri, care ţine cursuri de logică, dar e împătimit de literatură, muzică şi prietenie. Pasiunea lecturii a ajuns, între amici, proverbială: aflasem că dacă, pe traseul domestic dintre baie şi dormitor, Sorel identifica, uitată pe vreo măsuţă, o carte, se oprea din drum şi se apuca, în picioare, s-o cerceteze, uitînd de sine şi de destinaţie. Din punctul meu de vedere, sinteza personalităţii soreliene se exprimă în modul său de a interveni în orice discuţie spunînd, mai întîi, un „măi“ dubitativ, prelungit cu un „ăăă…“ pregătitor. Acest demaraj neofensiv, amînînd răspunsul pentru a amplifica locul reflecţiei, îmi amintea mereu de felul în care Părintele Benedict Ghiuş îşi începea orice afirmaţie: „Cred că…“ Aşadar, nimic agresiv, nici urmă de suficienţă dogmatică, nici urmă de refuz al dialogului. În cazul lui Sorel, acel „măi-ăăă“ inaugural plutea înţelept între interogativitate şi aproximarea răspunsului, între incertitudine şi opţiune. Am fost, în mai multe rînduri, martorul privilegiat al umorului lui Sorel: umor vechi, rafinat, pe un fond de relativism bine temperat, dar şi umorul implicit (involuntar) al modului său de manifestare. Într-o dimineaţă, după ce împărţisem cu el o cameră de hotel sibian, l-am urmărit printre gene, ca să nu-l tulbur, în plină evoluţie „sportivă“: făcea unele mişcări de înviorare, dar le făcea cu o lentoare onirică, filmat, s-ar fi zis, cu încetinitorul, aşa încît spectacolul părea mai degrabă o pregătire pentru somn, un exerciţiu de imponderabilitate. Altă dată, intrînd în camera în care eram găzduiţi la Schitul din Păltiniş, l-am surprins cu ochii fixaţi pe un „happening“ greu sistematizabil: un şoarece îi mînca precarele provizii lăsate pe jos, într-un colţ al încăperii, iar el contempla spectacolul perplex, cu un amestec de uimire, disperare tăcută, neputinţă şi „obiectivitate“. „Măi-ăăă, îmi mănîncă sandvişurile“, m-a informat Sorel cu glas scăzut, ca să nu deranjeze…

Într-o vreme în care te miri ce nulităţi gălăgioase ocupă avanscena, Sorin Vieru a trăit înconjurat de o tăcere pe care nu o merita. Ba chiar şi de o anumită neglijenţă a prietenilor, bolnavi cu toţii de boala secolului: boala de a fi mereu foarte ocupat… Virtutea dominantă a lui Sorel – tot mai rară – era bunătatea inimii. Pentru întruparea acestei virtuţi îi sînt, înainte de orice, recunoscător. Îl asigur de amorul meu tenace şi îl îmbrăţişez frăţeşte. A reuşit să se identifice cu unul din versurile sale: „Zeu invizibil, supus doar timpului şi primăverii…“

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro