Stela Giurgeanu: Anomalia unui zîmbet stradal
0Prima mea ieşire din România a adus cu sine şi o tristeţe majoră. Cînd m-am întors în ţară nu tînjeam neapărat după strălucirea şi opulenţa lumii „civilizate”, ci mai ales după relaxarea pe care o simţisem pe stradă. Acolo, în acea „lume”, oamenii îmi păreau cu toţii senini.
Nu se întîmplase să opresc pe cineva pe stradă ca să întreb de o adresă şi să fiu privită cu încruntare, şi cu o oarecare defensivă, cum mi se întîmpla, pe atunci, în România.
Ţin minte că, la revenire, îmi rămăsese ticul dobîndit în doar cîteva săptămîni: acela de a zîmbi pe stradă. M-am lecuit rapid, pentru că zîmbetul era perceput ca o anomalie. Dacă mimam seninătatea din „afară”, aşa cum o percepusem, tipii credeau că mă dau la ei, iar tipele mă priveau ca pe o nebună. Bineînţeles că nu m-a ţinut mult, şi m-am (re)conformat rapid străzii bucureştene a anilor ’90 – o stradă cenuşie, în care orice detaliu neadecvat încă uniformei era taxat, de la priviri urîte la admonestări verbale.
Cu timpul, însă, încet, lucrurile s-au schimbat. De la haine la atitudine. Azi, mergînd cu mama prin oraş, îi spun cît de mult mi se pare că a început să semene strada bucureşteană, în materie de modă, cu o stradă din Berlin sau Viena. Personal, mi se umple sufletul de o bucurie tîmpă, cînd văd tinere cu părul verde sau chiar purtînd acei hidoşi papuci cu blăniţă, tineri cu creste şi cioc, cînd văd acele celule de culoare care animează din ce în ce mai mult strada bucureşteană. Şi ce mă încîntă cel mai mult este că ei sînt acceptaţi şi nu mai par nişte ciudaţi – cum eram noi, în vremea liceului, depeşarii şi metaliştii. Atunci, dacă aveai blugi rupţi sau bandane pe cap, erai etichetat din start ca „şmecher” – adică mai cu moţ decît restul, ceea ce era considerat un afront.
Azi însă...
Se încarcă comentariile...
