Tăcerea preşedintelui

Cu regularitate, în spaţiul public românesc apar atacuri la tăcerea preşedintelui ţării. De ce nu spune ceva, se întreabă comentatorii? Nu ştie el oare că noi l-am ales şi tot noi avem puterea să-l dăm jos? Ce aşteaptă? Într-un timp al zgomotului perpetuu, ce semnificaţie are acestă tăcere?

Se povesteşte că una din primele paciente ale lui Sigmund Freud l-ar fi admonestat pe tânărul medic, pentru că acesta ar fi vorbit prea mult în timpul şedinţelor terapeutice. „Nu mai vorbi, nu pot să gândesc!”, i-ar fi spus, introducând astfel tăcerea în psihanaliză şi psihoterapie. Freud a tăcut şi, după el, generaţii de psihoterapeuţi au învăţat să păstreze şi să cultive această tăcere în care celălalt poate începe să-şi audă şi să-şi clarifice gândurile. Bine, dar ce legătură are psihoterapia cu preşedinţia, se vor întreba unii? Probabil, niciuna. Dar citind aceste atacuri la tăcerea preşedintelui, mi-am amintit de atacuri formulate în termeni similari la adresa tăcerii psihoterapeutului. Oamenii vin în cabinet şi vor răspunsuri, vor sfaturi, îndrumări, într-un cuvânt, certitudini. Cum să taci în astfel de condiţii? Pentru ce te plătesc? Nu vezi că sufăr? Fă ceva! Nu-ţi dai seama că eu te-am ales, nu ştii că mă pot duce la altul? Vorbeşte!

Ne putem imagina simptomul psihic drept zgomot, disonanţă, poluare sonoră a unei armonii, armonia a miliarde de conexiuni între miliarde de neuroni funcţionând şi comunicând la unison – obsesia este un gând sau o imagine care irumpe brutal în conştiinţă, ca un scrâşnet de cretă pe tablă, anxietatea e zgomotul insistent de burghiu al unei maşini de găurit, folosită de un vecin dimineaţa şi care nu te mai lasă să dormi şi îţi vine să urli, depresia, un uruit adânc şi continuu, o vibraţie groasă care macină încet ziduri şi case şi drumuri, psihoza, un concert dement-polifonic, cu momente sumbre de calm care doar fac şi mai teribilă aşteptarea exploziilor de violenţă ulterioare, adicţia, o spirală sonoră care creşte în intensitate, ameninţînd să îţi spargă timpanul. Ce le-ar putea opri? Un sfat? Nimeni nu ajunge la psihiatru fără să fi încercat înainte aproape tot ce este omeneşte posibil. O vrajă? Nu mai există aşa ceva în lumea noastră părăsită de magie, dar populată cu pokemoni! Doar tăcerea mai poate restabili echilibrul, doar în linişte se pot regăsi vechile armonii.

Speranţa mea este că Preşedintele tace pentru că vrea să ne înveţe să ne ascultăm pe noi înşine şi unii pe alţii.

Să ne uităm acum la viaţa noastră din patrie – un zgomot continuu care nu ne lasă să trăim şi ne ocupă vieţile cu balast, talk show-uri în care toată lumea vorbeşte în acelaşi timp şi nimeni nu ascultă pe nimeni, televiziuni şi partide transformate în megafoane pentru diverse interese, oraşe sufocate de claxoane şi înjurături, miriade de reclame care îşi strigă produsul, o violenţă continuă care nu încetează să se comunice pe sine, a cărei singură grijă este nu cumva să fie acoperită de celelalte violenţe. Şi mai departe, dincolo de propria disonanţă, în întreaga lume, un uriaş val de zgomot care pare să nu se mai termine şi devine mai intens cu fiecare zi. Cum poate să tacă preşedintele în aceste condiţii? De ce nu spune ceva? Speranţa mea este că Preşedintele tace pentru că vrea să ne înveţe să ne ascultăm pe noi înşine şi unii pe alţii. Poate că în tăcerea Preşedintelui putem începe să vorbim şi să ne ascultăm între noi.