Tratament pentru frică

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Pixbay.com
FOTO Pixbay.com

Am 17 ani şi doi câini. Cochi şi Simba. Dacă mă aşez pe marginea aleii, câinii vin şi se lipesc de mine. Se culcuşesc supuşi. Câinii simt tăcerea. O miros. Vin şi-şi ascund boturile în hainele oamenilor. Apoi se aşază şi ei pe marginea aleii, în stânga şi în dreapta mea. Strâng din ochi. Tac.

Cochi e cea rea. Dacă nu are chef de ceva, s-a terminat. Dacă are un obiect pe care nu vrea să-l împartă, din nou e o problemă. E arţăgoasă şi bătrână, sare să muşte, mai cu dinţii, mai cu gingiile, dacă o enervezi. Totuşi, ştie când e de tăcut. Vine cu capul plecat, pe marginea drumului, lipită de zid, uşor fâstâcită, pe jumătate oarbă, iar luminile din jurul corpului tău îi spun că trebuie să fie mică şi cuminte. Se lipeşte cu corpuşorul ei negru de piciorul tău, se întinde şi, întinsă pe pământ, îţi intră în vise.

Simba, în schimb, e câinele cel bun. Mare, tăfălog, bleg de-a dreptul, ciolănos alb crem, cu ochi moi, de fiecare dată când apare zguduie totul în jurul lui, cu scrâşnet de gheare, cu suflul greu, cu flencănitul de neoprit al urechilor. Prima lui grijă e să te îmbrăţişeze câineşte, să te recunoască, să te ţină aproape, să te invadeze şi să îţi capteze toată atenţia. Are nevoie de o singură atingere ca să capituleze, să se întoarcă cu roţile-n sus şi să-ţi permită să-l mângâi pe burtă şi pe picioare, în timp ce el se răsfaţă cu ochii închişi.

Dar şi Simba, cu toată voioşia lui, simte tăcerea. O adulmecă, o respiră şi se înveleşte cu ea ca într-o pătură. Se trânteşte şi el covârşit, se supune. Suntem acum un om şi doi câini, toţi trei cu ochii închişi, ca şi cum am fi fost orbiţi de o explozie acum 42 de ani şi am fi rămas aşa, în această poziţie, refuzând să ne mai întoarcem la realitate.

Eu am 17 ani, iar câinii, cât sunt ei de câini, ştiu foarte bine că realitatea e singura care există, că e aici şi acum, că tot ce eşti - eşti în momentul de faţă. Acesta este începutul, şi mijlocul, şi sfârşitul, fără planuri, fără „peste 20 de ani“. Prezentul este singurul în care eu şi câinii ne putem permite să stăm tăcuţi, pe marginea aleii, fără să ne punem alte întrebări, deşi Simba va muri peste 12 ani, într-o primăvară, iar Cochi – mult mai devreme, deşi vor fi două morminte micuţe, la a treia scândură dintr-un gard.

Dar acum suntem aici, suntem prezenţi, suntem vii, acoperiţi în tăcere, ca să nu ne fie frig, ca să nu ne apuce groaza de toate lucrurile care vor veni cândva peste noi. Câinii nu cunosc tristeţea decât după ce le-o arătăm noi, dar se obişnuiesc cu ea, o respectă, o acceptă şi uneori intră în ea ca într-o peşteră caldă.

Aşa că am 17 ani. Stăm toţi trei cuminţi, pe marginea aleii, în tăcere, un om şi doi câini, respirând prezentul, conectându-ne unul la viaţa celuilalt, făcând-o mult mai uşoară şi alungând pentru moment singurul lucru care poate să strice totul, să dărâme, să absoarbă, să zdrobească. Frica.

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite