Trei Crai de la Răsărit

De fiecare dată cînd se apropie Crăciunul, mi se pare că nu reflectăm destul asupra unui episod care, din punctul meu de vedere, are o aură simbolică aparte. E vorba de episodul „regilor magi“, al celor „trei Crai de la Răsărit“, pe care o stea îi conduce spre locul naşterii lui Iisus. Evident, nu e nimic nou de spus.

Articol preluat din Dilema veche

– se dedică Majestăţii Sale Regele Mihai I –

Dar sînt de reamintit cel puţin două dimensiuni ale istorisirii din Evanghelia după Matei (2, 1-16), de o „actualitate“ care mi se pare semnificativă.

Evanghelia nu face precizări nici asupra numelui, nici asupra numărului, nici asupra ţărilor de baştină ale magilor. Aflăm doar că au venit „de la Răsărit“, călăuziţi de o stea, şi că au adus pruncului daruri: aur, tămîie şi smirnă. Tradiţia vorbeşte însă de trei personaje, le dă numele (Melchior, Gaspar şi Balthazar) şi specifică apartenenţa fiecăruia: Melchior e al Persiei, Gaspar – al Indiei, iar Balthazar al Arabiei. În Vechiul Testament există pasaje (Psalmul 71, Isaia 60) care anunţă, profetic, pelerinajul de daruri cu care Orientul va întîmpina pe Domnul…

De contemplat cu atenţie este dubla „calificare“ a celor trei: sînt deopotrivă „regi“ şi „magi“. Reunesc, aşadar, în alcătuirea lor, regalitatea şi sacerdoţiul: sînt stăpînitori de ţară, de pămînt, dar şi reprezentanţi ai cerului. În fiinţa lor convieţuiesc cele două „autorităţi“, care, laolaltă, constituie prestigiul împărătesc: autoritatea puterii statale şi autoritatea mandatului divin. Regele conduce, dar conduce ca un „trimis“. E puternic, pentru că e „împuternicit“ de sus. (Nu apăruse încă, în lumea „sublunară“, „modelul“ democratic, în care împuternicirea vine de jos, în care sacerdoţiul e marginalizat sau constrîns la colaboraţionism, iar demnitatea statală e un „premiu“ electoral, e „aleasă“, dar printr-o elecţiune mundană. Puterea nu mai are nimb, iar spiritul nu mai are pondere instituţională, adică e lipsit de putere nemijlocită…)

Darurile aduse de cei trei „crai“ consolidează şi ele aceeaşi structură simbolică. Aurul e un atribut al regalităţii, iar tămîia şi smirna invocă oficiul liturgic: preoţia. Preoţia adaugă forţei pămînteşti şi suveranităţii cereşti actul sacrificial al slujirii. Avem de a face cu o imagine completă a puterii: ea trebuie să fie energie lumească, „inspiraţie“ supralumească (steaua călăuzitoare…) şi capacitate de a sluji, de a orienta zestrea autorităţii spre binele comunitar. Să adăugăm că tămîia reflectă mireasma dulce a funcţiei liturgice, slujitoare, în vreme ce smirna include amarul ei: efortul, poticnirile, sacrificiul. Smirna trimite şi la asocierea mîntuitoare a morţii cu Învierea.

Un al doilea prilej de reflecţie este ampla distribuţie spaţială a celor trei magi. În Iudeea, prima „înştiinţare“ a Naşterii se adresează, fireşte, Sfintei Fecioare (Bunavestire). Dar apoi, cei înştiinţaţi şi purtaţi spre Betleem sînt oameni din zările largi ale lumii: India, Arabia, Persia. „Occidentul“ european (Imperiul Roman) includea, pe atunci, şi Iudeea, astfel încît putem vorbi de universalitatea aşteptării şi împlinirii christice. Iisus a venit pentru toţi, dar, oricît ar părea de ciudat, s-a „semnalat“ pe sine mai întîi în lumea răsăriteană, prin regii magi de provenienţă „exotică“! Asta nu înseamnă că universalitatea christică e de tip sincretic, că ea legitimează flasc toate credinţele lumii, ci doar că ea se adresează tuturor, că nu e discriminatorie, nu procedează prin excomunicare, ci prin deschidere ofertantă, prin apel generos, ca apelul pentru nunta fiului de împărat (Matei, 21, 1-10), ca invitaţia totalizantă la „cina cea mare“ (Luca, 14, 12-24). Sînt nuanţe şi subînţelesuri care ar trebui să dea de gîndit mai ales astăzi, cînd confesiunile creştine vorbesc de ecumenism ca de o erezie, cînd dialogul interreligios e anatemizat, cînd orgoliul apartenenţei la adevăr anesteziază smerenia comunicării, a iubirii de aproape, a îmbrăţişării celuilalt, chiar atunci cînd e diferit. Pe de altă parte, şi întîi-stătătorii Orientului, urmaşii celor trei regi-magi, ar trebui să ia exemplul atenţiei lor anagogice. Adică al privirii orientate spre cer, spre stelele călătoare care merg încotro vrea Duhul… Orientul trebuie să se „orienteze“, dar şi noi trebuie, poate, să ne (re)orientăm, fără pripa unei instalări suficiente în „Egiptul propriu“ (P. A. Scrima). Trebuie să ieşim, mereu, curajos, din gata făcutul opţiunii trufaşe, pentru a regăsi viaţa deplină a opţiunii iubitoare. Altfel, ne vom purta – după o formidabilă vorbă a lui Emil Cioran – ca nişte „nouveaux riches“ ai Absolutului, ca nişte parveniţi încîntaţi de ei înşişi, dormitînd în certitudini nedigerate şi bucuroşi să luăm cămara proprie drept Raiul însuşi.

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro.