Trenurile vacanţei sau despre falimentul CFR

Vara, când lumea foşgăie din belşug prin gări din cauză de vacanţă, catastrofa în care a fost împins CFR-ului devine şi mai revoltătoare.

Când stai pe un peron la Sibiu, de pildă, şi te uiţi cu disperare la scara ce se iţeşte la vreun metru în sus de peron, când priveşti la cele două vagoane care urmează să se târască vreo şase ore până la Bucureşti (ce-i drept, la Braşov tramvaiul ăsta mai capătă bonus - un vagon), când vezi lume în picioare pe culoarele înguste ale acestor ambarcaţiuni cu bănci înghesuite pe-o parte şi pe alta, mai ai o singură speranţă, să funcţioneze aerul condiţionat.

Mai zilele trecute, alergând pe peronul gării Buzău să prind un tren care-mi fusese indicat şi neglijând anunţurile care ulterior am aflat că erau postate pe undeva prin gară (cel puţin aşa s-a scuzat conductorul), m-am trezit într-o garnitură de tren particular (două vagoane, evident) care era să mă coste sănătatea. Aer ioc. Ferestre cât palma. Înghesuială şi miasme pestilenţiale, uşi blocate. O răpciugă ce mai! Era cât pe ce să regret CFR-ul mai sus blamat dacă nu m-aş fi ruşinat în faţa atâtor oameni, navetişti de Ploieşti care cu feţele lungite de epuizare şi batista la nas, sufereau resemnaţi aşteptând să ajungă acasă. O doamnă pe care am consolat-o cu evantaiul meu se plângea că nici măcar nu mai e aşa ieftin trenul ăsta care pentru cei mai mulţi funcţionează ca o navetă. Dusul la Buzău mi-l asigurase o garnitură CFR oricum mai onorabilă, tot de trei vagoane, cu destinaţia Iaşi (!). Cine a apucat un loc, bine, cine nu, să fie sănătos! Lângă mine, o doamnă îmi arată picioarele umflate. Am loc doar de la Buzău, zice ea. Noroc că un tânăr amabil i-l dă pe al său, el aşezându-se pe jos.

Deşi situaţia trenurilor e cunoscută, îmbulzeala din Gara de Nord te face să crezi că oamenii n-au altă soluţie. Şi chiar nu au. Câţi au maşini sau bani de benzină? Câţi au curaj să se avânte pe şoselele morţii în România fără autostrăzi? Câţi au bani de avioane în România noastră blocată de un faliment incredibil al mai tuturor căilor de transport?

Multe sunt de plâns în ţara asta la aproape 30 de ani de la Revoluţie, dar ce s-a întâmplat cu transporturile, cu CFR-ul, e în plus revoltător! Miniştrii faimoşi, Mitrea, Băsescu, guverne performante (!!!) Năstase, Ponta, Tăriceanu au dus sistematic în gard căile ferate române, cărora acum vreo doi ani TVR-ul începuse să le reconstituie istoria în nişte documentare splendide (de ce-or fi dispărut?!) care păreau de pe alte meleaguri. Erau, ce-i drept, de pe altă lume, lumea civilizată a regalităţii, când România se lăuda cu primele căi ferate din Europa. A rămas doar amintirea Orient Express-ului, care, din păcate, nu va mai avea în curând pe unde să umble a paradă, căci şinele sunt şi ele pe cale să-şi dea duhul, iar eventuala lor refacere nu se poate face de azi pe mâine. Ca şi în cazul autostrăzilor, şi CFR-ul repară pe ici pe colo câte-o mână de kilometri, numai bine ca să se vadă doar enervarea, când mocăniţele încetinesc din cauza unor... lucrări.

Ştiu că nu e nimic nou în rândurile astea. Ştiu că fiecare dintre noi are experienţele lui oribile în materie, dar mai ştiu că la fiecare observaţie critică auzi invariabil răspunsul: Suntem în România. Această asumare lehămisită e poate cel mai grav lucru ce ni se întâmplă. Sună ca un blestem. Şi mă gândesc atunci că dacă am fi fost mai ofensivi pe această temă, dacă în bătălia împotriva corupţiei i-am fi găsit pe cei care au falimentat CFR-ul, am fi stopat poate mai devreme cu un ceas dezastrul. A fost pe ici pe colo câte un acar Păun, directori, directoraşi reportaţi de la o guvernare la alta şi pierduţi pe coridoarele tribunalelor. A mai fost mângâiat cu o condamnare nesemnificativă un fost ministru care şi-a executat mâlc minuscula pedeapsă şi s-a cărat apoi bine mersi la proprietăţile din Austria, asta ce ne mai amintim, unii dintre noi, fiindcă în general n-am văzut un proces răsunător şi nici bătălii în Parlament pentru legi care să repună pe şine căile ferate.

Acum, la Centenar, falimentul încape cu atât mai puţin în discursurile festive, iar cei învăţaţi să plece capul îl vor mai pleca o dată în faţa... destinului. Şi cât de patriot mai poţi să fii ca să crezi în frunza aia a lui Udrea, uitată şi ea, despre România de poveste... Dar la urma urmelor, poveştile românilor sunt în general triste.