„Uite-l, fată, pe ăla care cere restul“

Mi-am făcut un obicei din a aştepta restul întreg, când merg la cumpărături, şi de a-l cere, când nu ajunge la mine, pe căile lui naturale. Să presupunem că lucrurile cumpărate fac 17.96 lei, sunt scanate.

În acest moment, intri în unul dintre următoarele scenarii: „optsprezece lei!”, „şaptesprezece lei şi nouăzeci şi şase", sau nicio vorbă. Bagi mâna în portofel, scoţi 20 de lei şi îi dai casierului, respectiv casieriţei. În 99,9% din cazuri urmează să primeşti doi lei şi un „următorul!”, sonor, poruncitor, fără drept de apel. Abia la a o mia cumpărare cu această sumă, primeşti, în sfârşit, doi lei şi patru bani.

Când nu sunt în anul în care mi se înapoiază şi cei patru bani, rămân în continuare în faţa casierei, aşteptând. „Ce-i? Ce s-a întâmplat?” „A, nimic, aşteptam restul”. „Care rest, păi nu vi l-am dat?” „Mi-aţi dat 2 lei.” „Şi cât mi-aţi dat?” „20”. „Păi vedeţi?” „Ce să văd, vă rog să îmi daţi restul cum trebuie!” „Pai, uite, dom'le..., face opşpe, mi-aţi dat douăzeci, v-am dat doi lei înapoi, ce mai vreţi?” „Care opşpe? Unde scrie opşpe?” „Uite aicea!” - şi pune degetul pe bon, în dreptul totalului. „Uite!" „Eu nu văd niciun opspe aici...” „Da, şapşpe nouăşase, deci opşpe!” „Păi e sapşpe nouăşase, ori opşpe?” „Cum???” - gata să mă ia de nebun, când, deodată, are o străfulgerare: "Aaaaaa..., vreţi să spuneţi că dacă e şapşpe şi nouăşase tre' să vă dau patru bani restu'???” „Da, asta spun!” Stupefacţie, respiraţie tăiată, mă măsoară din cap până în picioare, abia acum mă ia de nebun, i se citeşte pe faţă...

Reacţiile de după revenirea din uluială sunt semnificative. „Lucicooooo... (strigăt după Lucica, în celălalt capăt al magazinului, suficient de tare cât să fie sigură că niciun client nu rămâne neinformat), adu-mi, fată, patru bani, e unu aicea care are nevoie de ei!” Sigur, întotdeauna îmi aruncă o monedă de 5 bani, nu patru de câte un bănuţ. Teatral, ostentativ, compătimitor. Lista replicilor ulterioare e nesfârşită. Unii se lansează în argumentaţii socio-economice, intră şi ontologia în discuţie, din când în când, via analize şi reinterpretări axiologice, se compară ziua de azi cu vremurile trecute, oamenii de azi cu ceilalţi, sau se analizează un singur individ în etape distincte şi bine delimitate ale existenţei sale, şi câte şi mai câte. Orice, numai o scuză nu! în ani de zile, o singură dată am auzit o scuză, era o farmacistă tânără din Beller.

Dar, uite, m-am lungit cu scrisul, tot vorbind despre vânzătoare, când e voiam să scriu despre ceilalţi clienţi, de fapt. Unii, plini de bunăvoinţă, vor să ajute, se uită şi ei la bon, se uită în mâna mea, la rest, fac repede calcule în minte... „E bine, domle, opşpe, aţi dat douăzeci, deci doi.” „Da, dar bonul meu de de sapşpe nouăşase." „Păi da, sapşpe nouăşase, deci opşpe, şi v-a dat doi înapoi!" „Da, dar trebuie să-mi dea mai mult." „Aaaaaa..., vreţi să spuneţi că dacă e sapşpe şi nouăşase tre' să vă dea patru bani restu'???" „Da, asta spun!" Stupefacţie, respiraţie tăiată, mă măsoară şi cumpărătorul din cap până în picioare, mă ia de nebun, i se citeşte pe faţă. Şi încep şi ei cu aceleaşi explicaţii ca ale vânzătorilor, dar aceleaşi-aceleaşi, niciun cuvânt schimbat, doar ordinea diferă. Parcă s-au vorbit cu toţii înainte, ştiind de undeva că voi veni eu la magazin. Dacă de partea cealaltă a tejghelei a fost o farmacistă, totuşi, care mi-a spus că am dreptate, de partea asta, pe unde trec clienţii, nu a fost niciodată cineva care să îmi dea dreptate. Niciodată! În cel mai bun caz au tăcut, însă cei mai mulţi au sărit să o apere pe vânzătoare, agresiunea la adresa ei fiind mai mult decât evidentă în conştiinţă colectivă.
 
 Azi am intrat la magazinul Gemini din Piaţa Floreasca să cumpăr pâine. în spatele meu nişte şuşoteli şi chicoteli, şi un râs înfundat, acoperit cu mână, că să nu se audă prea tare: „Uite-l, fată, pe ăla care cere restul!” Dar ce mai râdeau, cu sughiţuri...