Un drum la spital
0Eram slăbită, căldura mă storcea de toate puterile. Bunică-mea mă trăgea după ea pe stradă, pe un drum nesfârşit. Mă îmbrăcase într-o rochiţă tip buburuză, albă cu pete roşii (sau invers), rochiţă pe care de altfel nu o suportam, pentru că avea mijlocul mai sus, iar eu voiam să aibă mijlocul la mijloc.
Bunică-mea a fost o croitoreasă genială şi mi-a lucrat în copilărie zeci de rochiţe. La un moment dat m-am gândit să le păstrez „pentru copiii mei“, asa cum fac oamenii cu lucrurile pe care le plac mai mult, dar maică-mea le-a dat într-o zi altor fetiţe, pentru că mie nu-mi mai veneau bine, şi aşa am rămas fără moştenire. Dar asta e o altă poveste.
Aşadar mergeam prin soare, însetată ca niciodată, cu mintea la visele din care fusesem ruptă şi îmbrăcată, luată aproape pe sus. Mergeam s-o vedem pe mama la spital, era zi de vizită. N-o mai văzusem de câteva zile, sincer nici nu mai ştiam cum arată. Tot ce ştiam era că mi se uscase gâtul de parcă mi-ar fi crescut în el buruieni. Pe vremea aia nu erau chioşcuri, iar dacă ţi se făcea sete pe stradă fie găseai o fântână stradală, fie n-aveai decât să mori de sete. Cam asta mă ameninţa şi pe mine în cazul de faţă.
Bunică-mea, văzând că mă târăşte tot mai anevoie, s-a gândit să improvizeze. Duceam cu noi o sticlă de ceai pentru mama, sunătoare sau muşeţel, nu mai sunt sigură acum, oricum în mod normal era ceva ce nu aş fi băut nici moartă, dar pentru că acum chiar se punea această problemă am decis să iau o gură. Când eşti copil, ceaiul neîndulcit îţi aduce aminte de tot ce e mai rău pe lumea asta. De dăţile când ai făcut roşu în gât, de măselele scoase, de nopţile de febră, de diverse dureri. Am luat deci o gură de ceai călduţ, m-am strâmbat un pic şi apoi am mai cerut o gură. Era groaznic şi era grozav.
Până la spital am prins puteri la fiecare două colţuri cu câte o oprire şi o sorbire din lichidul magic. Nu-mi amintesc prea bine discuţiile cu bunica din ziua aceea, ştiu doar că am vorbit numai lucruri serioase, de oameni mari, şi mi-a plăcut asta. De parcă eram două prietene, nu o bunică şi o fetiţă. Când am ajuns în curtea spitalului, după un secol de mărşăluit prin soare, ne-am pitit pe o bancă la umbră şi m-a pus să mă uit la clădirea care pe atunci părea enormă. Am văzut-o pe maică-mea mică şi neajutorată, la unul din geamuri, făcându-mi cu mâna, şi m-am mai înviorat.
În cateva minute, maică-mea era jos cu noi. Am recunoscut-o pe loc, deşi o uitasem în cele câteva zile. Era frumoasă şi albă, într-un halat vai de el, cu părul ca o pată neagră într-o fotografie. M-a pupat. Bunică-mea a scos ceaiul care mai rămăsese şi maică-mea a vrut să bea din el. Pe vremea aia chiar şi niste ceai putea să însemne ceva, mai ales când nu aveai nimic. Mai ales când nimeni nu avea nimic. Văzându-mă că mă holbez, maică-mea însă m-a întrebat: ţi-e sete? Îmi era. Băusem aproape jumătate de ceai pe drum şi tot îmi era sete, simţeam că o să mă topesc atunci, pe banca din faţa spitalului, dacă nu beau şi jumătea aia de sticlă de ceai. Aşa că maică-mea a zâmbit şi mi-a întins mie sticla, iar eu am început s-o dau peste cap. În timp ce turnam ceaiul ăla în mine m-am gândit că oare ce boală o avea maică-mea?, pe dinafară părea bine.
Am stat în după-amiaza aia în faţa spitalului timp de 457 de ore, ascultând discuţii de oameni mari, prinsă într-o imensă toropeală, ca o muscă în miere. I-am făcut dragă-dragă prin păr maică-mii până am adormit acolo, pe bancă, fără să mai apuc s-o întreb ce face totuşi la spital, ce o doare. Aşa era în vremea aia, treceai mai uşor peste suferinţe.
Adevărul e că nici până azi nu am aflat ce făcea maică-mea atunci la spital. Poate că nici măcar nu s-a întâmplat, poate că de fapt mi-am imaginat totul. Ce mai ţin eu minte e că-n vara aia am trimis berzei şapte scrisori în care solicitam neapărat un frate mai mare sau, dacă nu e posibil, măcar o soră mai mică. Am stat cu sufletul la gură aşteptând răspunsul şi de fiecare dată el a fost acelaşi. Nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu.
Citiţi şi:
Lecţie de tranşat o găină oarbă
Se încarcă comentariile...
