Un profesor universitar şi o studentă musulmană: politică şi trup

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Domnul profesor Florin Diaconu – Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti – a fost reclamat la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării. După terminarea orelor de curs, dar în prezenţa celorlalţi studenţi, profesorul a comentat peiorativ şi inadmisibil de personal vestimentaţia unei studente musulmane care purta hijab: spre deosebire de celelalte studente, aceasta avea părul acoperit de o eşarfă.

Faţa era expusă vederii şi purtarea eşarfei nu ridica probleme de identificare. Multe dintre articolele apărute în mass media au reprezentat vizual conflictul apelând la imaginea unor femei cu niqab, un tip de văl islamic care acoperă şi faţa musulmanei, declanşând judecăţi şi reacţii emoţionale exagerate şi inadecvate. Polemica este una expusă parţial de către profesorul Florin Diaconu pe blogul personal. Argumentaţia alunecă sofistic între exprimarea unor idiosincrazii („rugămintea mea de a se gândi dacă, totuşi, chiar e cazul să-şi afişeze în chip atât de ostentativ credinţa“; „Identitatea religioasă islamică a imigranţilor … nu are de ce să fie, cred eu, deranjantă pentru nimeni. Atâta timp cât nu e agresivăŞi atâta timp cât nu e nici deranjantă, inclusiv prin gesturi ostentative comise, sub acoperirea atât de convenabilă a credinţei religioase, cu evidentă şi sfidătoare obrăznicie“), invocarea secularităţii statului de drept şi a legitimităţii propunerii unui proiect de lege care să excludă prezenţa tuturor simbolurilor religioase din instituţiile de stat („... cred că simbolurile religioase de orice fel NU trebuie afişate sau purtate la vedere, în clădirile în care funcţionează instituţii de stat...“) şi celebra, populista strategie retorică, destoinic uzitată şi de către adepţii grupărilor de extremă dreapta, de a corela implacabil identitatea musulmană de suspiciunea imuabilă a absenţei loialităţii faţă de ţara în care trăiesc (fie că sunt azilanţi sau autohtoni, cetăţeni cu drepturi depline).

Identific o primă problemă: cine defineşte ce e „deranjant“, „ostentativ“, „obraznic“, „sfidător“, „agresiv“ în modul în care cineva se îmbracă sau îşi manifestă identitatea religioasă? Ofuscarea domnului profesor Diaconu mi-a amintit instantaneu de pledoariile naiv isterice ale unor jurişti salafiţi celebri care se prevalau de exact aceeaşi logică şi acelaşi stil argumentativ pentru a condiţiona prezenţa femeilor în spaţiul public şi accesul acestora la cunoaştere în instituţiile de învăţământ superior de purtarea sau eliminarea unor articole vestimentare. De exemplu, pe inepuizabilii misogini salafiţi Ibn Jibrin, Ibn Baz şi Al Uthaymin îi deranjau extrem de tare sutienele şi pantofii cu toc înalt, considerate a fi acte vestimentare „ostentative“, „obraznice“, „sfidătoare“ – da, uimitor, au folosit exact aceiaşi termeni – care le încălcau dreptul lor de a nu ghici nici o urmă de forme femeieşti în spaţiul public şi de a-şi păstra astfel fragila puritate morală. Victime ale unui autoîntreţinut priapism mental, respectivii jurişti presupuneau că femeile poartă sutiene pentru a crea impresia că sunt tinere sau virgine, iar pantofi cu toc doar pentru a înşela bărbaţii în privinţa înălţimii şi a arcuirii coapselor lor, intenţii inadmisibile şi fapte vestimentare care creau doar ispite în spaţiul public, un spaţiu destinat predilect bărbaţilor.

Este hilar şi deopotrivă trist că tocmai acum, când până şi Arabia Saudită face progrese, unii dintre noi încearcă ranchiunos să regreseze valoric.

Dincolo de ridicolul celor relatate, puntea de legătură între conflictul politic şi religios identificat şi (de)generat de către domnul profesor la vederea unei studente purtând o eşarfă pe cap şi iritările social-erotice ale salafiţilor amintiţi mai sus este metodologia care stă la baza emiterii judecăţilor de valoare corespunzătoare. Toţi pornesc de la o serie de supoziţii factuale şi valorice referitoare la o intenţie generală ce le aparţine femeilor care adoptă un anumit articol vestimentar. Toţi extrapolează aceste supoziţii, temeri şi înţelegeri cât se poate de personale, tratate argumentativ ca adevăruri elementare, universale, obiective, demne de a constitui legi care pot reglementa modul de expunere a trupurilor femeilor în spaţiul public, o atât de veche şi ispititoare meteahnă masculină. Este hilar şi deopotrivă trist că tocmai acum, când până şi Arabia Saudită face progrese, unii dintre noi încearcă ranchiunos să regreseze valoric, autosubminându-se cultural şi adoptând metodele „barbarului“ de care se disociază orgolios şi pe care îl judecă cu dispreţ.

Această constatare a înrădăcinării unui discurs aparent valid într-o serie de premise cu statut de supoziţii personale şi vag explicitate face trimitere la cea de a doua problemă, de altfel centrală. Hijabul (aici folosit în sens neriguros doctrinar pentru a desemna simpla eşarfă contemporană care acoperă părul unor femei musulmane) ca simbol religios este doar o ipoteză de lucru, nu o axiomă în baza căreia poţi stabili legi. Sunt dezbateri mult mai complexe despre statutul hijabului din perspectivă epistemologică (cine are dreptul de a defini ce anume reprezintă infamul văl islamic, definiţiile cui sunt privilegiate, cum tratăm intenţiile şi semanticile multiple ataşate aceluiaşi obiect vestimentar), semiotice (dacă, în ce contexte şi ce fel de raporturi de simbolizare creează hijabul şi pe ce planuri funcţionează ele), etice: o femeie cu o cârpă pe cap vrea să înveţe; este firesc ca idiosincraziile profesorului, a celui responsabil de diseminarea cunoaşterii, să conteze mai mult decât dreptul persoanei la autodeterminare, dreptul de a decide ce anume rămâne destinat expunerii private din propriul trup?

A ignora rolul individului de a decide şi de a emite propriile definiţii în procesul de semnificare şi resemnificare ale unor acte sau practici culturale nu este deloc înţelept.

Motivaţiile pentru care femeile poartă sutiene sau pantofi cu toc sunt diverse şi nu pot fi încarcerate în limitele supoziţiilor savanţilor salafiţi sus-amintiţi. Semnificaţiile ataşate de către femeile musulmane hijabului sunt şi mai diverse şi la fel de dureros-procustian imposibil a fi limitate la unica determinaţie a simbolului religios. Supoziţiile, ca atare, intră în categoria unui proces de economie cognitivă necesar uneori; atunci când însă tind să se erijeze în legi obiective, universale sau practici impuse altora, trebuie analizate riguros. A omogeniza alegerile şi motivaţiile unui grup de oameni pornind de la premisa autoritaristă a subiectului omniscient, capabil să identifice esenţa reală, eternă, a naturii acelui grup de oameni şi să conteste propriile explicaţii, atribuite superior unei „false conştiinţe“, ale subiecţilor analizaţi, nu a produs nimic onorabil în istorie. Rasismul, antisemitismul au avut la bază acelaşi proces de esenţializare întâlnit în fracturile islamofobe actuale. A ignora rolul individului de a decide şi de a emite propriile definiţii în procesul de semnificare şi resemnificare ale unor acte sau practici culturale nu este deloc înţelept.

Există o ţesătură de semnificaţii plurale asociate cu purtarea hijabului de către femeile musulmane. Sau chiar de către cele nemusulmane. Enumăr, pentru că am detaliat repetat aici şi aici: hijabul religios, cel mai popular şi răspândit tip de hijab, o practică vestimentară încadrată în seria actelor devoţionale specifice (post, rugăciune, danie etc.) angrenării într-o disciplină spirituală. Are la bază, reducţionist analizând, aceleaşi motivaţii pe care şi le asumă călugăriţele creştine atunci când decid a-şi consacra viaţa unui scop strict spiritual. Ar fi fost domnul profesor Diaconu deranjat de prezenţa unei studente-călugăriţe, cu părul la fel de „obraznic“ acoperit, la cursul său?

Alte tipuri de hijab: hijabul feminist, purtat de către o serie de femei musulmane ca o sfidare a sexualizării excesive şi a reificării trupului femeiesc în societăţile contemporane consumeriste; hijabul politic (vezi protestul vizual-vestimentar al egiptencelor care au adoptat hijabul pentru a denunţa abuzurile din perioada colonialismului britanic); hijabul cultural (purtat pentru a perpetua o tradiţie locală, fără a fi asociat neapărat cu sensuri religioase); hijabul pragmatic (instrument subversiv de recucerire a autonomiei femeilor în unele societăţi cu populaţie majoritar musulmană unde prezenţa activă a femeilor în viaţa socială şi politică este condiţionată, rar, prin măsuri legislative – doar în Arabia Saudită, Iran, Afganistan – sau presiuni sociale de adoptarea unei vestimentaţii mai restrictive), hijabul fashion etc. Nu neg că există femei musulmane contrânse să poarte hijab de către familie, stat sau societate. Susţin însă pedepsirea celor (bărbaţilor, cel mai adesea) care le impun alegeri vestimentare şi nu interzicerea hijabului prin tratarea omogenă a tuturor femeilor musulmane şi reducerea varietăţii alegerilor şi situaţiilor în care se află femeile musulmane la acest unic caz al coerciţiei sexiste.

Un profesor universitar, aflat inevitabil într-o relaţie de putere cu tânăra studentă, îşi imaginează că are dreptul de a decide asupra a ceea ce este rezonabil, acceptabil, moral, politically correct să expună aceasta din trupul ei.

Riguros semiotic vorbind, un simbol nu poate funcţiona ca atare dacă nu este garantat consensul social cel puţin asupra intenţionalităţii şi semnificaţiei sale. Dacă nu avem, concret, o unitate semantică în atribuirea sensurilor hijabului şi nici o convenţie socială omogenă care să îi determine funcţionarea, despre ce simbol religios mai putem discuta? Hijabul, cel puţin în accepţiunea semantică a majorităţii celor care îl poartă, ataşându-i sensuri şi rosturi la fel de versatile şi diverse precum intersecţiile culturale, sociale, rasiale, sexuale, geografice, politice care le determină identitatea, nu reprezintă un simbol religios, ci un mod specific de expunere a trupului. Hijabul nu este un obiect, aici eşarfa de pe capul studentei hărţuite religios şi sexist, ci practica aparte de delimitare a zonelor corporale care pot fi sau nu expuse privirii publice. Poţi înşira sau nu iconiţe sau crucifixe pe masă, dar nu le poţi cere evreilor să-şi radă perciunii înainte de a intra într-o instituţie de stat, nici nu poţi obliga femeile musulmane să-şi descopere zone ale trupului pe care ele le desemnează a fi „spaţiu privat“. Nu mai discutăm despre obiecte-simboluri, discutăm despre manipularea politică a trupurilor oamenilor. Nu reglementăm statutul unor artefacte, ci încercăm să controlăm din nou trupurile femeilor şi să decidem în locul lor ce anume au voie să poarte sau să nu poarte, ce zone sunt obligate să descopere sau să acopere din trupul lor. Nu al legiuitorilor.

Tocmai de aceea studenta musulmană a declarat că a fost foarte afectată emoţional. Un profesor universitar, aflat inevitabil într-o relaţie de putere cu tânăra studentă, îşi imaginează că are dreptul de a decide asupra a ceea ce este rezonabil, acceptabil, moral, politically correct să expună aceasta din trupul ei. Nu este o discuţie despre înlocuirea hijabului „religios“ care îi acoperă părul cu o pălărie sau o căciuliţă/tichie „seculară“. Este o discuţie indecentă şi inadmisibil de intruzivă despre limitarea dreptului de a controla expunerea propriului trup într-un context educaţional în care o femeie îşi imaginează că ceea ce contează sunt doar capacităţile sale cognitive. A fi arătată cu degetul în faţa unui colectiv, a-ţi fi puse în discuţie publică de către un profesor universitar alegeri extrem de intime precum religia sau dezgolirea trupului reprezintă un abuz de autoritate şi o formă de violenţă nu doar sexistă (mă îndoiesc că ar fi avut curajul să îi fi cerut unui bărbat musulman să-şi radă barba sau unui evreu să-şi radă perciunii), ci şi politică, aşa cum nonşalant a şi declarat Florin Diaconu, catalogând acea musulmană drept una „fundamentalistă“.

Este irelevant că domnul profesor a încercat post-factum să ofere o conotaţie mai puţin agresivă termenului de „fundamentalist“, reducându-l la accepţiunea sa de bigotism, habotnicie, în pofida incorenţei justificării definiţiei printr-o referire bibliografică în care era menţionat şi sensul de fundamentalism militant şi politic, gen Al Qaida, ISIS care oripilează rapid orice cititor/spectator. Un profesor universitar şi mai ales un profesor de relaţii internaţionale ar trebui să cunoască sensurile contemporane uzitate ale termenilor şi să fie conştient de repercusiunile unor etichetări iresponsabile, publice, asupra vieţii reale ale oamenilor. Adesea, catalogările verbale sunt transformate în legitimări ale violenţelor fizice concrete. Femeile musulmane sunt primele victime ale islamofobiei, iar asocierea imaginii musulmanelor cu hijab cu terorismul şi radicalismul islamic le transformă în ţinte uşor identificabile, dublu sau triplu vulnerabilizate: ca femei, ca femei musulmane, ca femei aparţinând unei anumite rase sau grup etnic.

Musulmanele care poartă hijab în România sunt frecvent numite „teroriste“, „fundamentaliste“ în mijloacele de transport în comun, pe stradă, în parcurile în care se plimbă cu copiii. Este o hărţuire verbală relativ uşor de ignorat în spaţiul public, venită din partea unor trecători cu un acces limitat la cunoaştere, marcaţi emoţional de tragediile întâmplate recent în spaţiul occidental. Este însă grav şi impardonabil dacă un profesor universitar care - cel puţin prin funcţie, dacă nu prin competenţe - reprezintă o autoritate epistemică ajunge să creeze precedente periculoase în a legitima clişee islamofobe adânc îngropate deja în mentalul colectiv: musulmana cu hijab ascunde o persoană fundamentalistă, aşadar mă pot poziţiona agresiv faţă de ea pentru că reprezintă un pericol social şi politic latent. De aici şi încheierea abruptă a postării de pe blogul personal al domnului Florin Diaconu în care se pune în discuţie compatibilitatea identităţii musulmane şi a celei europene, mai precis loialitatea manifestată de către musulmani, noii Străini, declanşatorii unor suspiciuni sisifice, faţă de ţara în care s-au născut sau care îi adoptă.

Nu cred că un profesor universitar are dreptul de a-i cere unei studente să îşi descopere părul şi de a o numi „fundamentalistă“.

Discuţia despre interzicerea simbolurilor religioase în instituţiile de stat putea decurge inteligent şi productiv dacă nu era asociată cu hărţuirea unei persoane reale, o femeie, pentru modul în care a ales să îşi expună propriul trup, şi dacă nu ar fi degenerat în etichetări publice ale studentei „fundamentaliste“, deloc inofensive, după cum s-a putut constata şi din valul de islamofobie, ură rasială şi religioasă, revărsat în comentariile care au succedat postarea domnului profesor Diaconu. Personal, cred că nu vom asigura niciodată neutralitatea ideologică a unui spaţiu, fie şi instituţional, prin suprimarea diferenţelor (cel mai probabil doar vom aluneca în totalitarisme din ce în ce mai dezumanizante şi absurde), ci mai degrabă prin suprimarea ierarhizării diferenţelor, a valorizării lor diferite. Dacă deja ne deranjează credinţa sau necredinţa unei persoane, problema este a noastră şi nu a celorlalţi. O exhibare a credinţei poate deveni, în acest sistem de argumentare, şi numele, şi rasa unui om. Unele aşa-zise simboluri religioase sunt inextricabil întreţesute cu trupul acelor persoane, aşadar reglementarea simbolului presupune reglementarea unui trup. Care nu aparţine statului.

Nu cred că un profesor universitar are dreptul de a-i cere unei studente să îşi descopere părul şi de a o numi „fundamentalistă“, aşa cum nu cred că are dreptul de a-i cere unei studente cu minijup să vină îmbrăcată în fuste mânăstireşti şi de a o cataloga, pornind de la un foarte personal proces de decodare vestimentară, drept „târfă“. În public. Fără regrete. Diferenţa dintre cele două cazuri pare că rezidă în semnificaţiile religioase versus semnificaţiile erotice ataşate vestimentaţiei-problemă, însă finalmente argumentaţia gravitează în jurul legitimităţii reglementării expunerii corpului femeiesc într-un mod care încalcă, istoric confirmat printr-o îndelungată practică transnaţională şi transculturală a controlării trupului femeilor, dreptul acestora la autonomie.

PS. Am fost o doctorandă cu hijab în cadrul Universităţii Bucureşti şi niciodată nu am fost tratată altfel decât în conformitate cu un firesc, intens, nedivizat în alteritate umanism; tocmai de aceea sper şi cred că incidentul actual nu a fost decât un derapaj izolat.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite