VIDEO Cernobîl, un sfert de secol de la un dezastru nuclear

Explozia reactorului nuclear de la Cernobîl, una dintre cele mai grave erori umane ale secolului trecut îşi face resimţit efectul şi după 25 de ani. Ţinut secret de sovietici, accidentul de la Cernobîl a surprins întreaga Europă. Norul radioactiv a fost purtat de vânt zile întregi deasupra continentului. Valorile ridicate ale radioactivităţii au cuprins nordul Uniunii Sovietice şi au ajuns în Suedia. De acolo s-a dat alarma în

Cernobîl, Ucraina, 26 aprilie 1986, ora 1.23. Era o zi de sâmbătă. Un experiment ratat s-a transformat într-un adevărat dezastru nuclear. Incredibil, testul era conceput pentru a arăta că, în timpul unei întreruperi a energiei electrice, reactorul ar funcţiona în condiţii sigure.În realitate, această manevră s-a transformat într-o imensă tragedie.

Reactorul 4 de la Cernobîl a explodat, iar în aer au fost eliberate cantităţi de radiaţii care au depăşit de câteva ori valorile maxime admise. Mai mult, trei oameni au murit pe loc, iar alţi 29 în zilele următoare din cauza arsurilor provocate de incendiul care a urmat exploziei, dar şi din cauza iradierii.

România a fost una dintre ţările direct afectate de acest incident. La 25 de ani de la dezastrul de la Cernobîl, cei care au trăit acele evenimente îşi aduc aminte cu emoţie de situaţia creată de norul radioactiv care s-a învârtit câteva săptămâni deasupra teritoriului românesc.

Suedezii au dat alarma

Imediat după incident, sovieticii au tăcut. Nu au informat nici măcar populaţia aflată în imediata apropiere a de­zastrului. Locuitorii din Pripyat, oraşul situat la 1,5 kilometri de centrala de la Cernobîl, au fost evacuaţi abia la 36 de ore de la producerea accidentului.

Asta se întâmpla în după-amiaza zilei de 27 aprilie 1986. În acest timp, vântul purta norul radioactiv spre nordul continentului. La 28 aprilie au apărut primele semne oficiale ale contaminării cu substanţe radioactive.

Vestea nu a fost dată de sovietici. „În pofida mult trâmbiţatei pe atunci reforme «Glasnosti», evenimentul a fost urmat, timp de câteva zile, de o tăcere mormântală a ruşilor şi mai apoi, pentru câteva săptămâni-luni de zile, tăcere calculată.

Deşi atât Danemarca cât şi Suedia aveau sisteme asemănătoare de monitorizare permanentă a radiaţiilor, primele informaţii au venit de la Gävle (Suedia), în esenţă datorită precipitaţiilor locale care au accelerat rapid contaminarea locală din acea zonă.

Astfel că ei au descoperit primii depăşirea accelerată a radiaţiei naturale şi, studiind structura substanţelor, şi-au dat seama că este vorba de explozia sau avarierea gravă a unui reactor nuclear", povesteşte fizicianul George Pascovici, care în aprilie 1986 era proaspăt numit director tehnic al Institutului de Fizică şi Inginerie Nucleară (IFIN) Măgurele.

La nivelul IFIN Măgurele, alarmarea personalului s-a făcut după ce suedezii au comunicat datele pe care le aveau. În acest fel, specialiştii au început măsurătorile şi au descoperit valori uşor crescute. 

Celula de criză

„Deşi se auzise de la radiourile europene despre semnalul de alarmă al suedezilor privind «radioactivitatea ridicată», abia pe 28 aprilie, seara, am fost alarmaţi şi s-a constituit un fel de celulă de criză, în scopul organizarii şi efectuării de măsurători de contaminare radioactivă. Rezultatele măsurătorilor erau centralizate şi le raportam la minister, cel puţin o dată pe zi, uneori chiar mai des", mai spune Pascovici.

În acel moment, în mai toată ţara, informaţiile curgeau după ureche. Mediatizarea nu a fost un punct important în gestionarea situaţiei create în urma exploziei Reactorului 4 de la Cernobîl.

Tot Pascovici îşi aminteşte cum au fost încercări de a afla direct de la sovietici ce s-a petrecut cu adevărat la Cernobîl: „A fost o acţiune organizată la nivel înalt, o întâlnire cu specialiştii sovietici în nordul Moldovei, la Suceava, care, însă, din punct de vedere tehnic, nu ne-a ajutat cu nimic.

Mai mult ca sigur că nu erau specialişti din domeniul dozimetriei de radiatii, mai curând aparţineau instituţiilor centralizate, fie de profil juridic, fie de control al activităţilor nucleare.

Din păcate, la acea vreme am dus lipsa unor scenarii pregătite de intervenţii în caz de accident nuclear tip «catastrofă de centrală nucleară», diferite de cele tip «bomba atomică»".

Centralele nucleare sunt de viitor

George Pascovici crede că producerea energiei cu ajutorul centralelor nucleare nu trebuie abandonată. El susţine că ar exista soluţii pentru mai multă siguranţă a centralelor.

„Nu am nici cea mai mică şovăială, viitorul va fi în continuare al centralelor nucleară, dar reproiectate la standare noi de securitate nuclear. Şi asta în ciuda celor mai mari trei accidente nucleare petrecute într-un răstimp de mai bine de 30 ani: Three Mile Island din S UA în 1979, Cernobîl din USRR în 1986 şi Fukushima din Japonia în 2011.

Două dintre ele, Three Mile Island şi Cernobîl, sunt cauzate de erori de tip uman, dar combinat cu erori pe bază de proiect: La Three Mile Island, un panou de comandă hipersofisticat a dat posibilitatea interpretării eronate a informaţiei de către operatori, iar la Cernobîl, dimpotrivă, un panou de comandă deloc sofisticat nu a oferit informaţia de bază în cazul unui experiment tehnic total atipic şi inutil.

Deşi aprobat, a fost total nejustificat ştiinţific. În schimb, catastrofa de la  Fukushima nu a fost iniţiată sau desfăşurată ca urmare a unor erori umane directe, ci de către catastrofe naturale extreme, nemaîntâlnite sau cu rate de repetiţie extrem de rare, probabil de peste un secol per eveniment",  a explicat Pascovici pentru „Adevărul"

PERICOL

Jumătate din cele 32 de reactoare exploatate în Rusia sunt de primă generaţie, iar 11 sunt de tip RBMK, utilizat la centrala de la Cernobîl. Reactoarele RBMK sunt singurele care nu sunt anvelopate cu beton.

"Nu am nici cea mai mică şovăială, viitorul va fi în continuare al centralelor nucleare, dar reproiectate la standare noi de securitate nucleară."
George Pascovici
cercetător

Ceauşescu: „Să facem o informare fără să dăm date"

Nicolae Ceauşescu nu ştia foarte multe despre incident   Foto: Fototeca online a comunismului românesc

Accidentul de la Cernobîl a fost luat în discuţie de conducerea comunistă de la Bucureşti abia la 1 mai 1986. Atunci, Nicolae Ceauşescu a convocat Şedinţa Comitetului Executiv al PCR pentru a fi informat despre cum a fost afectată România de radiaţiile provenite de la Cernobîl.

Ceauşescu era nesigur. Cerea cât mai multe informaţii şi explicaţii, însă specialiştii nu primiseră răspunsuri de la colegii sovietici.Prim-vicepreşedintele Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, Ion Ursu, un preferat al Elenei Ceauşescu, făcea la 1 mai 1986 următoarea Informare către şeful statului: „Tovarăşe preşedinte, pe baza aprobării dumneavoastră, am cerut ieri (30 aprilie 1986), prin ambasadorul sovietic, să dispunem de unii specialişti, dar nu ni s-a răspuns până acum. Am discutat cu polonezii şi cu ţările riverane, dar dacă se poate discuta cu sovieticii este mult mai bine".

Nicolae Ceauşescu a înţeles că situaţia nu este sub control din punctul de vedere al URSS şi a hotărât ca, într-un final, populaţia să fie informată, dar cu grijă.

„Cred că trebuie să facem imediat o informare către opinia publică. Sigur, fără să dăm date, dar ceva mai larg decât am dat. Să spunem: «Având în vedere situaţia creată de accidentul produs, au apărut unele creşteri ale radioactivităţii în unele zone ale ţării noastre, îndeosebi în nord-est, având în vedere direcţia vântului. Au fost stabilite măsurile necesare", se arată în stenograma şedinţei CPEx de la 1 mai 1986.

Efectul Cernobîl a sporit numărul bolnavilor de cancer?

Într-un raport întocmit în anul 2000 de Reţeaua Naţională de Supraveghere a Radioactivităţii Mediului, se arăta că cele mai mari depuneri radioactive au fost în zonele montane. Cum în România nu s-au făcut studii, efectele catastrofei de la Cernobîl rămân în continuare la stadiul de presupuneri.

Un studiu realizat de Institutul de Sănătate Publică între 1986-1994, în care au fost analizate efectele accidentului, a arătat că apar mai des afecţiuni precum reumatism, artrită, artroză, osteoporoză şi carii dentare. Se ştie însă că, în anul exploziei de la Cernobîl, oraşul cu cel mai ridicat indice de radioactivitate a fost Iaşiul.

Cu toate astea, acum 3 ani, regretatul medic Eusebie Zbranca, fost şef al Clinicii de Endocrinologie Iaşi, afirma: „În Moldova nu a fost nici un caz de cancer tiroidian având drept cauză iradierea".

Cancerul de tiroidă, leucemia, malformaţiile şi alte boli pe care românii le-au pus pe seama exploziei de la Cernobîl sunt, după părerea unor specialişti, pure speculaţii. În schimb, cu toţii sunt de acord că nu s-a făcut nici un fel de studiu aprofundat care să infirme faptul că unii oameni s-au îmbolnăvit din cauza radiaţiilor. „Studii genetice aprofundate, la scară largă, nu s-au făcut, era şi foarte greu, aproape imposibil", susţinea doctorul Zbranca.

Tot specialiştii sunt însă cei care presupun că numărul ridicat al cazurilor de cancer poate fi pus pe seama accidentului nuclear de la Cernobîl. Astfel, o statistică indică faptul că, în 1996, în judeţul Bacău, erau înregistraţi 4.000 de bolnavi de cancer, iar nouă ani mai tărziu figurau 7.500 de bolnavi, din care 1.500 au fost cazuri noi.

Cele mai întâlnite forme de cancer erau leucemia şi cel tiroidian, adică exact acele forme care apar în urma expunerii la radiaţii. Totodată, medicii afirmă că în anii de după 1986 au fost numeroase şi naşterile de copii cu malformaţii, deşi nu există în prezent nici un fel de statistică în acest sens. 

Ce îşi amintesc bucureştenii despre perioada radioactivă

Aprilie 1986, în împrejurimile centralei se depusese cenuşă radioactivă   Foto: SERGHEI SULIN

În 1986, Aristide Neagu (53 de ani) era sculer-matriţer la întreprinderea „Semănătoarea" din Bucureşti. Îşi aminteşte că prima informaţie despre explozia de la Cernobîl a aflat-o sâmbătă dimineaţa (26 aprilie 1986) de la postul de radio „Europa Liberă". „De la «Şopârlica» am auzit. Întâmplător, ascultam «Top 10», că-l dădeau în reluare.

Tocmai se difuza «Bette Davis Eyes», când s-a întrerupt melodia şi s-a dat vestea că s-a întâmplat o mare catastrofă la centrala atomică de la Cernobîl şi că autorităţile sovietice încearcă să minimalizeze dezastrul. Cred că era într-o zi de sâmbătă, deoarece trebuia să se joace meciul de fotbal Rapid-Corvinul. Nu s-a mai jucat, s-a amânat. Oricum, s-a luat decizia să se întrerupă toate competiţiile sportive şi, mai voalat, ni s-a spus să nu mai scoatem copiii în parc, să-i ţinem în casă.

Totodată, s-a dat dispoziţie să se evite pe cât posibil faptul de-a fi mulţi oameni strânşi la un loc. Mediatizarea a fost slabă pe plan intern. Iniţial, s-a mers pe zvonistică, pe bârfă. Oamenii şopteau că ar fi făcut ruşii un test cu o rachetă în Kazastan, că tocmai făcuseră americanii un test cu bombă atomică în Nevada. Şi se ştia că făceau din asta o competiţie".

În fabrici s-au împărţit măşti de gaze

Aristide Neagu povesteşte apoi despre măsurile luate la nivel de întreprindere. „La noi, imediat ce s-a făcut oficială nenorocirea de la ruşi, au început să se împartă masiv măşti de gaze în toate fabricile şi uzinele.

Totuşi, nu se vorbea real de efectul radiaţiilor. Nu-mi aduc aminte să ni se fi dat medicamente pe bază de iod. Însă, ca un amănunt, mi-amintesc că s-a restrâns manifestaţia de 1 Mai. În vremea aceea mă ocupam la fabrică de pasul sporitv. De la «Semănătoarea» participau 400 de muncitori, aveam una dintre cele mai mari peluze. S-a dat ordin să fim mai puţini, să nu mai intre aşa multe care alegorice, timpul de defilare să fie mai scurt", spune Aristide.

„Purtam măşti ca la gripa aviară..."

Actualmente, Irina Trifan are 60 de ani şi este pensionată pe caz de boală. În anii '86, era cusător blănărie la „Republica Blănuri" din Capitală. „Prima ştire dspre Cernobîl am auzit-o de la televizor.

La început a fost o simplă informaţie, nu s-a dat evenimentul pe larg. Abia mai târziu, în primele zile ale lunii mai, au început să difuzeze mai des ameninţarea norului radioactiv care se apropia de România. La serviciu ne-au dat pastile cu iod, una pe zi, timp de cinci-şase zile. După o lună de zile ne-au făcut şi un vaccin.

La întreprindere veniseră cu un sac cu măşti, pe care ne puneau să le purtăm când plecam de la servicu spre casă. Erau măşti din pânză, exact ca alea purtate anii trecuţi la gripa aviară. Oamenii păreau destul de speriaţi. La şase luni de la explozie, o colegă de-a mea s-a operat de tiroidă. Probabil c-au afectat-o radiaţiile".

Strângere de fonduri

Reprezentanţi de vârf ai Comisiei Europene şi oficiali din 50 de ţări vor participa azi, la Kiev, la o conferinţă a donatorilor, în încercarea de strângere a sumei de 740 de milioane de euro necesare consolidării sarcofagului de beton al reactorului, informează AFP.

Blestemul de la Cernobîl

Pictorul Serghei Sulin a comandat un pluton de cercetare radiologică la Cernobîl, imediat după accident  Foto: arhiva personală

Moldovenii care au participat la lucrările de lichidare a consecinţelor celei mai mari catastrofe nucleare din anii '80 au povestit cum accidentul le-a schimbat viaţa.

Peste 2.000 de cetăţeni moldoveni au fost mobilizaţi pentru a acţiona în zona contaminată. Ei au fost numiţi generic „Lichidatori". Peste 2.000 de cetăţeni moldoveni au fost mobilizaţi pentru a acţiona în zona contaminată. Ei au fost numiţi generic „Lichidatori".

Anastasia Nani

Explozia celui de-al patrulea reactor al Centralei Atomoelectrice Cernobîl a fost trecut în „lista tăcerii" a autorităţilor sovietice.  Nimic nu părea să ameninţe liniştea cetăţenilor URSS în acel an.

Tot sub semnul tăcerii, în Moldova erau mobilizaţi bărbaţi tineri şi puternici care, fără nicio explicaţie, ajungeau în Ucraina.  Cu tulburări diferite, toţi au fost condamnaţi la aceeaşi boală, numită de medicii moldoveni „Cernobîl", dar şi la o viaţă mizeră, contra unei pensii lunare de 2.000 de lei, adică 115 euro.

„Cernobîl sau Afganistan"

Mai 1986. Soldatul Serghei Sulin, în incinta centralei de la Cernobîl  Foto: arhiva personală

Ruseştii Noi, raionul Ialoveni, Republica Moldova. Pe Grigore Merla (59 de ani) l-am găsit acasă. Nu a mai ieşit din curte de mai multe luni, fiind prizonier într-un cărucior pentru invalizi. Este paralizat pe jumătate din 2001, atunci când a suferit o operaţie la coloana vertebrală. Cernobîlul îi bântuie minţile mai rău decât un coşmar.

„Eram şofer. Venisem de la Moscova şi nu reuşisem bine să parchez autobuzul că m-au şi înşfăcat ca pe o vită. Ajuns în Kraznoznamenscoe, Ucraina, am fost întrebat ce aleg: Cernobîlul sau Afganistanul. De Afganistan ştiam că e război, aşa că am ales Cernobîlul, despre care nu cunoşteam nimic. Am crezut că va fi mai uşor", a spus Grigore Merla pentru „Adevărul" Moldova. 

„În acel loc lipsit de orice speranţă de viaţă am stat 99 de zile.  Mă aflam la 15 kilometri de la locul avariei. Mi-au dat o maşină cu care aduceam prundiş şi nisip pentru a acoperi pământul infectat. Aveam misiunea să stârpesc orice era infectat cu radiaţii. De exemplu, maşinile rămase de la băştinaşi erau făcute turtă şi duse la aşa numitul «cimitir» al avariei", mai spune el. 

„Simţeam radiaţia pe buze"

Sutele de mii de bărbaţi veniţi acolo de peste tot din Uniunea Sovietică roiau ca nişte albine. „Care spăla, care căra lucrurile rămase de la băştinaşi. Mulţi dintre colegii mei adormeau la volan în drum spre acest «cimitir». Era jalnic să-i vezi aşa", mai spune bărbatul care a simţit primele dureri de cap după câteva zile. 

„Deşi se spune că nu are gust, simţeam radiaţia pe buze şi în gură. Era ca uleiul, iar în gură-mi era acru. Durerile de cap au devenit insuportabile", mai spune Grigore Merla. Revenit în Moldova, bărbatul a încercat să revină la vechea profesie, şofer de curse lungi. Dar „boala Cernobîl" nu l-a mai lăsat să uite de blestem.

„Am ajuns să nu-mi mai simt corpul în timp de conduceam. Apucam picioarele cu mâna şi le ridicam de pe ambreiaj. Ultima cursă am făcut-o în 1996, iar din 2001 nu m-am mai sculat din cărucior", mărturiseşte bărbatul.

„Era iadul pe pământ"

Ion Leu a fost dus cu forţa la Cernobîl  Foto şi text: Anastasia Nani

La câteva zeci de kilometri, în satul Zâmbreni, situat în inima Republicii Moldova, îl întâlnim pe singurul bărbat din localitate care a ajuns la Cernobîl. La cei 61 de ani, Ion Leu arată de cel puţin 80 de ani. Fără dinţi, cu tot părul sur şi faţa zbârcită de riduri, bărbatul abia merge sprijinindu-se într-un baston.

Condamnat şi el la „boala Cernobîl" de când avea 36 de ani, omul schimbă cârja dintr-o mână în alta şi nu se desparte de pastilele  pentru epilepsie. Şi mai mare e durerea să-şi vadă fiica de 23 de ani, născută după catastrofă, care suferă de paralizie infantilă. „Am fost forţat să merg la moarte. Vreo trei bărbaţi mi-au sărit poarta şi m-au înhăţat. Era primarul împreună cu alţi doi subalterni. Nu le-am zis nimic, mi-am făcut semnul crucii", povesteşte Ion Leu despre acele momente de groază.

„Cernobîlul era un loc mort, parcă era iadul pe pământ. Mii de ucraineni şi belaruşi încercau să stingă focul", mai povesteşte Ion Leu. Bărbatul spune că fiecărui „lichidator" al avariei i s-a repartizat câte o uniformă de soldat, aceasta fiind singura protecţie.

Apoi a urcat la volanul unui TAB, automobil blindat. „Zeci de bărbaţi aruncau de la etajele de sus ale blocurilor de locuit direct în remorci tot ce a rămas de la băştinaşi: frigidere, mobilă, jucăriile copiilor, haine. Îngropam orice ne stătea în cale. Zecile de mii de bărbaţi care lucrau acolo au înconjurat locul avariei ca pe un duşman", mai spune bărbatul.

Mai în glumă, mai în serios, crede că a rămas în viaţă doar pentru că a băut vin roşu la timp. „Din întâmplare, la Cernobîl a ajuns un autocamion din Moldova cu trei feluri de vin: Cabernet, Cagor şi Merlot. Se îndrepta spre Moscova. Noi însă l-am sechestrat şi am băgat autocamionul într-o pădure. De acolo beam vin cu cana", mai spune Ion Leu.

Generaţii distruse

Fostul „lichidator“ Grigore Merlă a rămas invalid  Foto: A. Nani

Pe pictorul Serghei Sulin (50 de ani) l-am găsit în timp ce pregătea o expoziţie de desene făcute de copii pe tema exploziei de la Cernobîl. De când s-a întors din acel loc pustiu, pensula, creioanele, acuarelele sunt instrumentele pe care le foloseşte ca să vorbească lumii despre catastrofă.

A ajuns la Cernobîl în calitate de comandant al unui pluton de cercetare radiologică şi chimică. Pe atunci considera că lichidarea avariei însemna apărarea patriei, URSS.

Aşa că nu a stat mult pe gânduri. „Eram responsabil de măsurarea dozei de radiaţie la 30 de kilometri de la avarie. Încercam să stabilim cât de infectate erau apa, pământul, aerul. Seara făceam totalurile şi le raportam autorităţilor", spune Serghei Sulin, care este şi preşedintele Uniunii Pictorilor Ruşi din Moldova.

Bărbatul a participat şi la dezactivarea staţiei unde a avut loc explozia. „Ne dădeau cârpe, teuri, detergenţi. Aşa spălam praful radioactiv. Dimineaţă însă totul era la loc", mai spune Serghei Sulin.

Nu-i poate uita pe cei câţiva bătrâni ai locurilor care au refuzat să părăsească Cernobîlul. „Deşi acuzau dureri de cap, picioare, spate, spuneau că nu au de gând să plece din acele locuri pustiite şi lipsite de orice speranţă de viaţă, pentru că acolo se aflau mormintele străbunilor", îşi mai aminteşte pictorul. 

Deşi a încercat să-i salveze pe cei care au rămas în acea zonă, nu a reuşit să-şi ferească de blestem familia. Fiica sa de 25 de ani a rămas fără un plămân. „Doar aşa am reuşit s-o salvăm. Fiica mai mică, în vârstă de 11 ani, are des ameţeli. Nici eu nu am scăpat uşor. Mă doare capul, picioarele, spatele", mai spune pictorul.

Turist printre ruinele catastrofei de la Cernobîl

Şi azi turiştii sunt avertizaţi să nu intre în zone de risc de iradiere  Foto: Andreea Romanovchi

Andreea Romanovschi

În vara lui 2008, unii dintre angajaţii Centralei povesteau ce li se pare lor cutremurător. După ce reactorul a explodat, spuneau ei, mulţi copii s-au trezit din cauza zgomotelor puternice. Iar unii, mai curioşi, profitând de neatenţia părinţilor lor, cuprinşi de agitaţie, au dat fuga afară să vadă ce se întâmplă.

S-au adunat pe podul din Pripyat, de unde se vedeau cel mai bine flăcările care cuprinseseră reactorul. Au rămas acolo fascinaţi de ceea ce credeau ei că este un joc de artificii. Ba unii chiar aplaudau, fericiţi că au parte de un spectacol. Neanunţat şi blestemat.

Oraşul-fantomă

La mai bine de 20 de ani de la producerea catastrofei nucleare, angajaţii Centralei, dar şi autorităţile ucrainiene vorbeau cu jumătate de gură despre ce a urmat exploziei. Cu o mină gravă, un angajat al Centralei a relatat că, deşi era clar că pericolul este foarte mare, locuitorii Pripyatului au fost evacuaţi abia la două săptămâni de la catastrofă.

Iar de-atunci Pripyatul este un oraş-fantomă. Liniştea care s-a aşternut peste el este tulburată uneori de turişti dornici să viziteze zone ce au fost sinonime cu infernul.

Sau chiar de foşti localnici, care nu au reuşit să-şi găsească rostul în altă parte, potrivit spuselor unui rezident din oraşul Cernobîl, angajat al complexului, dar care preferă să-şi păstreze anonimatul.

Spre locul dezastrului

De la Kiev spre Cernobîl, drumul e anevoios. Cei 110 kilometri de asfalt cârpit şi gropi se parcurg greu. Şoseaua e străjuită însă de păduri, iar peisajul nu te duce cu gândul că te îndrepţi spre locul în care s-a produs un asemenea dezastru. În oraşul Cernobîl, aflat la aproximativ 15 kilometri de Centrală, lucrurile încep să se schimbe. Blocurile cărămizii sau gri, care nu au mai fost zugrăvite de multă vreme şi care amintesc de căminele de nefamilişti construite în stil sovietic, sunt aliniate de-a lungul şoselei, iar în balcoane se văd rufe puse la întins. La Cernobîl trăiesc, conform datelor oficiale, 40 de rezidenţi, angajaţi ai Centralei nucleare.

Dar nu mult mai departe, la Pripyat, nu găseşti nici ţipenie de om. Doar o linişte mormântală. Timpul şi-a lăsat puternic amprenta peste clădirile care erau mândria oraşului sovietic. Secera şi ciocanul sunt şi acum la locul lor. Nu mai sunt geamurile, uşile, piesele de mobilier. Buruienile s-au strecurat peste tot, chiar şi în clădiri, iar cioburile, bucăţile de lemn sau de fier adunate, treptele care nu prea-ţi inspiră încredere îţi dau fiori reci pe şira spinării.

Intrând în clădirea care în urmă cu 25 de ani adăpostea Palatul Culturii, surprinzi detalii din viaţa pe care o duceau foştii angajaţi ai Centralei - căni şi seturi de farfurii ciobite, cutii în care mai sunt câteva poze de familie. Unii, mai sceptici, spun că ar fi fost puse acolo intenţionat, pentru a stârni emoţie. Alţii, că şi dacă ar fi aşa, tot nu ar surprinde drama familiilor respective.

„Cercul Diavolului"

Palatul Culturii este şi „poarta" către „Cercul Diavolului", dă de înţeles angajatul Centralei, care se lasă greu convins să vorbească presei despre problemele existente şi acum în zonă. În spatele clădirii se află o suprafaţă unde nivelul de radiaţii este până la 100 de ori mai mare decât cel maxim admis. De aici şi denumirea locului. În zona Centralei de la Cernobâl nu te poţi feri de radiaţii. Aparate care măsoară nivelul acestora au doar angajaţii, iar vizitatorii nu primesc un echipament de protecţie. Află doar că trebuie să poarte, pe cât posibil, haine care să le acopere pielea.

O zi însorită e o alegere proastă pentru a merge la Centrală. La fel şi una ploioasă. În primul caz, creşte nivelul de radiaţii. În cel de-al doilea acesta scade, dar ploaia ridică praful radioactiv. Angajaţi ai complexului spun că o zi mohorâtă ar fi, mai degrabă, o soluţie. Dar temerile celor care ajung în zonă pentru o zi îi fac să zâmbească. Experţii spun că în porţiunile în care au acces turiştii, nivelul radiaţiilor este de circa 3 ori mai mare decât cel maxim admis. Pentru ei, o nimica toată.

Pripyat înainte de dezastru

- Oraşul a fost construit în 1970, special pentru Centrala nucleară, şi se află, în linie dreaptă, la 1,5 kilometri de locul dezastrului.
- Populaţie - 49.400 de locuitori.
- Locuinţe - Peste 13.000 de apartamente
- Educaţie - 15 şcoli primare, cinci şcoli gimnaziale, o şcoală profesională.
- Sănătate - Un spital şi trei policlinici.
- Infrastructură - 25 de magazine şi complexuri alimentare, un palat cultural, un cinematograf, un hotel, 10 săli de sport, două stadioane, un parc, o gară şi patru fabrici.