Viermuiala Ticăloşilor mici

Când scriam romanul „Ciocoii noi cu bodyguard“, acum mai bine de 15 ani, nu mă gândeam la ecoul pe care îl va avea şi îl are şi astăzi filmul inspirat de el regizorului Şerban Marinescu şi trupei actoriceşti, ultimul mare florilegiu care de atunci, din nefericire, n-a mai putut şi nu mai va putea fi întâlnit pe nicio scenă de teatru, pe nicio peliculă.

Nu mă gândeam, fireşte, nici la cuvântul „ticăloşii“, la care m-am oprit când Şerban Marinescu mi-a cerut să dau filmului nostru un titlu cinematografic: Ticăloşii. Abia atunci, oprindu-mă la acest cuvânt – metaforă – mi-am dat seama că în film apăreau chiar marii ticăloşi ai Codrului Vlăsiei social şi politic în care ne rătăcim încă şi azi.

Abia mai târziu, mult mai târziu, mi-am dat seama că la umbra pădurii Vlăsiei începuseră să răsară, deloc ofiliţi de umbra Ticăloşilor mari, ba dimpotrivă, ocrotiţi de ea, au început să răsară, zic, şi să crească iute şi să se înmulţească şi să se facă o horbotă, fericit cuvânt, roditoare, „Ticăloşii mici“.

Isprăvisem de scris Trilogia Ciocoilor – Ciocoii noi cu bodyguard, Ultimul bal la Şarpele roşu şi Carnavalul Cătuşelor – când mi-am dat seama de puzderia, ca la curul batozei când se treiere grâul, de puzderia Ticăloşilor mici strecuraţi pe sub mai toate uşile, pe ferestre şi pe sub cercevelele ferestrelor, în toate locaşurile cu colţuri mai mari sau mai mici, agăţaţi şi agitaţi şi puşi şi ei pe căpătuială în pânza de păianjen a Ciocoilor mari.

Uitându-mă mai atent şi izbindu-mă, mai ales şi eu, de viermuiala lor cu care începea peşcheşul mic şi şantajul mic şi opreliştea mică întemeiată pe măcar un degetar cu o pietricică dintr-un gablonţ, dacă nu cu o zgaibă măcar rămasă de la şlefuiala unei perle, viermuiala organizatoare şi ea a unei scăricele dintr-o ierarhie nouă, pitică şi ea, dar de netrecut, de atâtea ori în stare să te încurce şi să te împiedice să ajungi la vârful celei mari, ca să ajungi să constaţi că fusese răsturnată şi aceasta de Ticăloşii cei mari cu ajutorul Ticăloşilor cei mici.

N-apuci să ajungi la o cât de mică răscruce de drum să nu te izbească o  ploaie de semafoare în toate culorile la care să trebuiască să te gândeşti fulgerător, fireşte, să promiţi ceva, să dai ceva, fie şi numai o mângâiere şi un alint sau cotorul de la biletul de tramvai.

O cohortă a lipitorilor de afişe de la toate partidele sau, pe rând, de la toate, la fiecare sau de la fiecare, îmbogăţită cu câte o răsplată a jertfei patriotice, care jertfă, „fie ea cât de mică – zicea cineva – contează enorm  de mult“, cu posturi, adică, de foşti uşieri, de foste şi rămase secretare şi secretăraşe în speranţa promovării oriunde se poate, fie şi măcar cu un pas mai departe faţă de clanţa uşii lustruite cu devotament, o cohortă de speranţe fie cât de mici ca să ajungă câte unele chiar foarte mari şi care, paradoxal, să se şi împlinească măcar la coada mesei Ticăloşilor mari, aşa cum a fost odată, se spune, cazul unui aspirant fotbalist care nenimerind niciodată poarta cu mingea, s-a îndreptat hotărât spre politică şi scaunul de secretar  de stat...

Această lume viermuieşte când tacit, când gălăgios şi dijmuieşte când cu o bască peticită, când cu o şapcă, când cu o căciulă de iepure, când cu o pălărie, când şi peste noapte, dintr-o dată, cu un sombrero.

Ticăloşii mici cresc ca ciupercile în Codrul Vlăsiei, pregătiţi de când răsar să ajungă să taie până şi răsuflarea Ticăloşilor mari.

Ce film ar putea face Şerban Marinescu, regizorul care m-a provocat să găsesc titlul peliculei noastre „Ticăloşii“! Dar şi aici trebuie să pândească cineva dintre Ticăloşii mici, pentru că nu cred să nu se fi inventat şi selecţionerul unic pentru lumânările colivei.