Vinovăţia de-a fi fiu

„Foaie verde solz de peşte/ Un părinte poate creşte/ Şapte-opt copii sau zece/ Dar zece copii cu minte/ Nu pot ţine un părinte”. Aceasta melodie populară, a cărei autor nu îl cunosc, mi-a marcat copilăria.

Mama plânge de fiecare dată când aude aceste versuri, conştientă fiind că nu a putut fi aproape de mama ei atunci când aceasta a avut un accident stupid, din care i s-a tras moartea. S-a împiedicat şi s-a înfipt într-un ţăruş de fier aflat prin curte, atunci când s-a dus să îşi aducă un braţ de lemne pentru foc. Fiind văduvă şi stând singură-n curte, a zăcut acolo vreo 6 ore, agonizând şi pierzând sânge, până unul dintre copiii pe care i-a crescut a trecut pe la ea şi a găsit-o relativ inconştientă. 11 copii, din care 9 stăteau în sat cu ea, nu reuşiseră să aibă grijă de mama lor rămasă singură şi fără ajutor.

Noi am fost 5 băieţi. Cel mai mare, imediat după ce a împlinit 13 ani, a plecat spre cer să ne pregătească locul lângă Dumnezeu. Moartea lui a făcut-o pe mama să zică că „Dumnezeu nu există” şi să refuze să mai creadă în atotputernicia Lui; nu-i răspunsese rugăciunilor în care cerea viaţă pentru copilul ei şi nici nu a ţinut cont că ei i se ofilea sufletul. La două luni după moartea fratelui meu, mama a aflat că este însărcinată. A plâns acceptând că Dumnezeu lucrează pe alte căi decât ne dorim noi şi înţelegând faptul că răspunsul Lui la rugăciunile ei a fost să îi ofere un (alt) băiat (în schimbul celui de care avea nevoie lângă El). La 9 luni şi 8 zile după moartea fratelui meu, mama m-a născut împotriva recomandării tuturor medicilor care s-au chinuit să o ţină în viaţă şi în timpul sarcinii şi după naştere. 8 zile a stat în comă după, dar şi acum ea zice că nu i-a fost frică vreo secundă că îmi va lăsa ceilalţi 3 fraţi fără mamă pentru că „Dumnezeu e bun, a auzit-o şi a încercat-o”. Odată cu venirea mea pe lume, îmi place să cred că sufletul i-a înflorit.

Nu a ascuns vreodată că mă iubeşte mai mult decât pe ceilalţi trei sau poate asta am simţit eu: pe mine m-a motivat cel mai mult, pe mine m-a învăţat să mă bat cu limitele mele, pentru mine punea bani deoparte să am de-un suc când eram adolescent, pe mine mă aştepta „să mâncăm împreună” atunci când veneam seara târziu acasă. Ştiu că făcea toate astea, şi multe altele, şi pentru ceilalţi fraţi ai mei, însă atunci când se uita la mine, vedeam o sclipire în ochii ei care îmi plăcea să cred că e doar pentru mine.

Vorbesc cu ea, seară de seară, la telefon. Ea la Galaţi, eu oriunde prin ţară sau prin lume. Sufăr când îi este rău şi nu pot să o ajut, când nu este în apele ei şi nu pot fi acolo să stau cu ea, când se simte singură şi nu prea are cu cine vorbi, când vrea să se simtă alintată şi iubită sau când ştiu eu ce prostie îi spune vreun vecin sau vreo rudă şi îi macină mintea şi sufletul. Mi-aş dori să fiu cu ea mai mult, să vorbim şi să râdem împreună şi să nu mai am senzaţia că nu am grijă de ea în modul în care a avut ea grijă de mine. Până acum ceva vreme îi trimiteam bani, încercând poate să îmi maschez remuşcările, până când a refuzat să îi mai primească. „Nu are mama nevoie de bani” a sunat pentru mine că „nu bani vreau de la tine, ci te vreau mai mult lângă mine”. Mi-au revenit în minte versurile cântecului ei „de inimă albastră” şi mi-am promis că mă duc mai des pe-acasă. Nu am făcut-o.

I-am povestit toate astea şi ea mi-a zâmbit dulce. Mi-a luat mâinile în mâinile ei şi mi le-a sărutat: „Mânca-t-ar mama de băiat! Da’ eu nu vreau să fiu o povară pentru voi! Mulţumesc lui Dumnezeu că îmi fac toate cele singură. Cum să nu înţeleagă mama? Sunteţi mari, aveţi şi voi familiile voastre, necazurile voastre...”. Vorbele ei m-au liniştit, însă nu mi-au calmat sentimentul de vinovăţie. Aşa e, suntem mari, şi ne împărţim viaţa între muncă, colegi, prieteni şi familie, de multe ori exact în ordinea asta. Ne confundăm colegii de muncă cu cei mai buni prieteni şi uităm că familia este cea care ne oferă sprijin, linişte şi iubire adevărată. Nu ne vizităm părinţii cu lunile motivând faptul că suntem la distanţă, fără să ţinem cont că tocmai am petrecut pe drum aceeaşi distanţă să facem un grătar cu prietenii sau să „stăm la aer curat”. Facem ore suplimentare, suntem în şedinţe, deplasări, staff-meeting-uri, conference-call-uri, coaching meetings, suntem cu gaşca, avem musafiri etc., însă nu mai avem timp pentru un simplu prânz cu „ăi bătrâni”.

Invariabil toate pot fi amânate, pentru câteva zile, atunci când cei bătrâni pleacă spre cele veşnice. Atunci regretăm deciziile luate şi începem să lăcrimăm la auzul versurilor „Foaie verde solz de peşte/ Un părinte poate creşte...”. Copilul nostru ne va vedea lăcrimând şi totul o va lua de la capăt…