14

Trecerea unui fotbalist în uitare nu provoacă accidente emoţionale majore. O avalanşă statistică ingrată îşi îngroapă fără întîrziere victima sub scoruri măturate de propria repetiţie. Un mare fotbalist e cruţat doar un pic mai mult. O vreme, dar numai o vreme, Netzer sau Francescoli sfidează din filme de arhivă, după care se retrag lîngă Gento sau Lubanski, într-o obscuritate de muzeu abandonat.

Johan Cruyff a dat peste cap logica amneziei generale care macină, şi în fotbal, eroi şi glorii cîndva nemuritoare.

Cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor e, probabil, şi cea mai mare greşeală involuntară în mecanismele care produc performanţă sportivă. Ca orice eroare profundă şi naturală, apariţia lui Cruyff a produs un cristal perfect. Prea clar pentru orice comentariu şi prea misterios pentru orice ipoteză, Cruyff a fost unul dintre acele cazuri rarisime de creatori care trebuie, mai întîi, să distrugă datele lumii cunoscute pentru a scoate la lumină spaţii doar matematic previzibile. Pe scurt, Johan Cruyff a fost un geniu comun, adică un gînditor fără origini teoretice.

În lumea civilă, asta a însemnat că, pe 25 aprilie 1947, o familie modestă de mici slujbaşi olandezi s-a ales cu un copil ca toţi copiii vremii şi ai cartierului. Dar cartierul se afla suspect de aproape de Stadionul Ajax şi, de aici, începe discuţia despre fotbal. La 17 ani, din care 12 petrecuţi prin spatele porţilor şi la curăţat de ghete, Cruyff a cerut tricoul cu numărul 14 şi a debutat în echipa mare. După doi ani, Ajax se scutura de rugină şi devenea jucăria strălucitoare şi ininteligiblă a tînărului Johan. Căci, adîncit într-o conspiraţie temerară, împreună cu Rinus Michels - mentor şi antrenor - Johan Cruyff începuse să scoată din joc jocul de fotbal. Primul pas: dscoperirea spaţiului. În următorii 50 de ani, fotbalul a încercat, uneori, să se elibereze, dar a rămas, în cele din urmă, captivul acestei descoperiri uluitoare.

Născut şi crescut într-o ţară obsedată de lipsa de spaţiu terestru, ameninţată de mare şi garantată de diguri savante, Cruyff a decis că, în fotbal, terenul de joc e nelimitat. În mod neverosimil, Cruyff şi Michels au înţeles că pot face terenul atît de mare cît vrea Ajax şi atît de îngust cît e nevoie pentru blocarea adversarului. Filozofia fotbalului născocit de Cruyff şi Michels spune că mişcarea de grup şi circulaţia paselor pot crea spaţiu. Cu acest proiect, botezat modest „fotbal total”, Ajax şi, mai apoi, Olanda au demolat suma obişnuinţelor şi cunoştinţelor despre fotbal. Prima consecinţă, şi azi subestimată, a fost degradarea driblingului. Diferenţa care dă superioritate în atac a încetat să mai depindă de dribler, de superdotatul iute de picior, şi a devenit rezultatul mişcării colective.

Cruyff a fost, desigur, un jucător de tehnică desăvîrşită, dar nu un dribler clasic. Studioşii dezbat, încă, în căutarea numărului exact de picioare folosite de Cruyff. Consensul general s-a oprit la nu mai puţin de patru şi nu mai mult de şase. Cruyff putea lovi perfect mingea cu orice parte a membrelor inferioare, dar asta a rămas o chestiune secundară, de mijloace şi utilaje. Denis Bergkamp, unul dintre iniţiaţii cultului cruyffian, a fost, chiar, în stare să declare senin că „nu crede în dribling”.

A doua consecinţă a mutaţiei spaţiale impusă de Ajax a fost compromiterea practică şi teoretică a negaţiei. E vorba de explozia controlată care a distrus mistica defensivă italiană. În primăvara lui 1972, Ajax a făcut cele mai fluente 30 de minute vreodată filmate pe un teren de fotbal şi a dezintegrat un Inter în aparenţă perfect, într-o finală de Cupă Europeană care a scos din istorie „catenaccio”.

Johan Cruyff a reuşit să schimbe de două ori faţa fotbalului. Mai întîi, cu Ajax, ca jucător, a doua oară, cu Barcelona, ca antrenor. În amîndouă cazurile, ca vizionar.

Radicalismul lui Cruyff n-a fost o feerie amicală. Da, fotbalul s-a supus şi a devenit o variabilă de laborator lansată la Amsterdam şi relansată de şcoala de studii avansate Barcelona. Însă Maestul nu era o persoană de dus la şezători şi taifasuri alandala. Cruyff a fost un egocentric neîngăduitor în relaţiile cu lumea şi gîndirea oficială. Federaţia olandeză, vestiarul Barcelonei, ziarele mari şi specialiştii în autoisteţie TV au fost bruscaţi de inteligenţa dogmatică a Marelui Preot cu Crampoane. Cruyff a trăit pînă la capăt o vocaţie de pastor avangardist, cînd sedus de The Beatles, cînd lipit de o limbă olandeză stranie, plină de accente muncitoreşti şi cuvinte vetuste. În Olanda, Cruyff făcea figura unui Mag nu tocmai întreg la cap: un soi de adolescent interminabil, un tînăr tot mai cărunt, un chirurg care operează pe cord deschis folosind texte medievale şi alte asemenea ipostaze, dacă ele pot fi concepute cu adevărat. Limitele lui Cruyff au fost vizibile. Mai întîi, în lipsa de limită. Nimeni şi nimic nu au putut opri discursul acestui om care a intrat pe teren vorbind, la 17 ani, şi a turuit pînă la sfîrşitul vieţii, în rafale de decrete aberante confirmate rapid de realitate. Arie Haan, marele coechipier de la Ajax, îşi aduce aminte de o echipă în pragul migrenei la fiecare tiradă a lui Cruyff. De fiecare dată, ideile lui Cruyff au avut acelaşi traseu: o decolare smintită care promitea prăbuşirea şi se încheia cu o aterizare impecabilă. Oare chiar ne trebuie portar? Punem un fundaş cu mănuşi pe post de libero şi cîştigăm un atacant. Swart, Muhren, Kaizer şi ceilalţă giganţi ai lui Ajax şi-au luat capul în mîini exasperaţi de noul delir al lui Cruyff. Peste un an, Jan Jongloed devenea primul portar corcit cu un stoper, în poarta Olandei. Azi, Neuer ştie că are strămoşi olandezi.

Avangardismul lui Cruyff a fost, însă, un produs vulnerabil. Mai mult decît toţi marii olandezi ai fotbalului, Cruyff a fost dominat şi învins de prejudecăţi clasice. Prima dintre ele: sîngele prefăcut în istorie.

După 17 pase consecutive în minutul 1 al finalei de Cupă Mondială 1974, Olanda conducea cu un 1-0 şi trebuia să mai facă un singur lucru. Să aplice lovitura de graţie. Germania era sfărîmată şi aştepta sfîrşitul, cu ceafa pregătită. Sub conducerea lui Cruyff, Olanda a decis că e mai bine să umilească metodic marele inamic german. Vreme de 20 de minute, Olanda a dispreţuit Germania în contul amintirilor de război. Alergaţi prin curtea lagărului, nemţii au făcut ce ştiu să facă mai bine: au scos sufletul din plutonul de execuţie şi l-au înlocuit cu roboţi inepuizabili. Olanda a înţeles prea tîrziu şi a pierdut finala. Nici azi, după a treia finală pierdută la Mondiale, Olanda nu reuşeşte să scape de cele două manii care îi interzic succesul: trufia naţională şi inteligenţa decimată de o încăpăţînare de morar. Portocala mecanică ştie să se taie în felii. Asta nu înseamnă că Germania s-a emancipat. În 1978, Ajax a organizat meciul de reragere a lui Cruyff. Bayern a sosit, a violat fiecare fir de iarbă, a bătut cu 8-0, a desfigurat fotbalul şi a plecat mulţumită acasă. Cruyff fusese dezonorat. Alles gute!

În mod fundamental, Johan Cruyff poate fi doar venerat. Criticile şi fisurile există, dar nu pot diminua supranormalul. Căci Johan Cruyff a reuşit să schimbe de două ori faţa fotbalului. Mai întîi, cu Ajax, ca jucător, a doua oară, cu Barcelona, ca antrenor. În amîndouă cazurile, ca vizionar.

Lista sacralităţii e relativ scurtă în fotbal. Cinci nume au statut divin: Di Stefano, Pele, Maradona, Messi şi Cruyff. De fapt, ultimul se descompune şi recompune în şi din Nureyev şi Federer. Nu putem şti dacă, vreodată, cineva îl va depăşi. Ştim că Johan Cruyff e singur între cei cinci. Nu numai jucător, ci om de fotbal deplin. Nu vedetă curentă, ci legendă în care fotbalul însuşi se pierde, pentru a reveni purificat ca o ecuaţie care s-a lepădat de calcul şi s-a aşezat într-un număr. 14.