Apel către cei care sunt gata să renunţe
0
Diana Nyad a devenit luni, la ora două, după-amiază, ora Floridei, prima persoană care a înotat din Cuba până în Key West fără cuşcă împotriva rechinilor. Are 64 de ani. Prima dată eşuase în urmă cu 35 de ani.
Nădejdea este un cuvânt rusesc. Nu ştiu dacă e bine sau e rău, dar aşa este. Există chiar într-un mare roman rusesc (atât de mare încât e, desigur, universal), în “Jucătorul”, un personaj, Aleksei Ivanovici, care, pierzând tot, tot îndrăzneşte să spere. Şi spune Aleksei Ivanovici aşa: “Ce-s eu acum? Un zero. Ce pot fi mâine? Mâine pot învia din morţi şi să încep din nou să trăiesc! Aş putea recăpăta omul din mine, până când nu s-a pierdut!”.
Trăim, din păcate, în această epocă obsedată de imagini. Şi poate că lumea nu e o oarecare colecţie de intangibile, de ireversibile şi, în defintiv, de incomprehensibile singurătăţi. Aţi văzut imaginea Dianei Nyad, când a atins ţărmul american şi şi-a scos masca? A purtat mască să se apere de meduze, căci meduzele dintre Cuba şi Florida sunt veninoase până la crimă. Diana Nyad arăta – cuvântul acesta este un gheţar care nu trebuie ocolit - îngrozitor.
52 de ore a fost în apă, ea nu a avut cuşcă să o apere de rechini, cum avusese o altă temerară, Susie Maroney, în 1997, iar Susie avea 22 de ani, ea s-a luptat cu vârsta ei, ea a fost singură în cuşca propriei istorii, apoi, aşa cum s-a anunţat la meteo, au fost şi curenţi puternici înspre coasta Floridei. Putea, deci, să renunţe, şi cine ar fi condamnat-o? De ce nu a renunţat Diana Nyad? Din fericire există o explicaţie, şi, tot din fericire, această explicaţie s-a şi dat. În 1978, la 29 de ani, a abandonat după 100 de kilometri. Era, pe atunci, tânără. Când eşti tânăr nu crezi în viitor, nu crezi că viaţa va cunoaşte şi versantul celălalt, nu crezi în sfârşit, nu crezi nici măcar că pulberea tristeţilor omeneşti se va aşterne şi peste tine.
Aşa că te iei cu viaţa, ajungi, cumva, la 60 de ani, şi te gândeşti, exact ca împătimitul jocurilor de noroc din Dostoieveski, că rămâi un zero dacă nu îţi recapeţi omul din tine până nu s-a pierdut. Te trezeşti că ai 60 de ani şi în tine lucrează încă visul neîmplinit. Şi încerci din nou, şi din nou, şi din nou, şi din nou. Nu e nici măcar ca în Evanghelii. Abia a cincea oară reuşeşti să-ţi urci, până la capăt, Golgota. Şi apoi cazi epuizată în braţele unor oameni cărora nu mai poţi să le spui decât să nu renunţe, orice ar fi, să nu renunţe!, că nu eşti niciodată suficient de bătrân şi că nu eşti niciodată, până la capăt, singur. Da, toate acestea le-a spus Diana Nyad, deşi m-aş fi aşteptat să le aud la conferinţele unui enciclopedist francez sau, într-o tavernă îngropată în fum, de la un poet încă nepublicat în volum.
Navighez în larg în apele internetului în căutarea Dianei Nyad, de când am auzit-o prima dată vorbind. Îi ştiu viaţa, de parcă eu i-aş fi scris-o. Ştiu că a rămas orfană de tată la trei ani, că e lesbiană declarată, că a lucrat ca ziaristă, că la moartea mamei sale şi-a promis că va face ceva care chiar să conteze şi că acel ceva nu putea fi decât visul acesta încheiat, cu bine, luni, la două după-amiază.
Am fost în Cuba, chiar acolo de unde a început Diana Nyad să înoate, şi nu am găsit niciun motiv să plec mai departe spre Florida, dar nu despre asta e vorba aici. Nu e despre oamenii care preferă iluzia visului american, nu e despre cei care preferă rechinii Havanei, aici e vorba despre nădejde. Iar când se va scrie o istorie universală a puţinilor oameni care şi-au meritat viaţa, Diana Nyad va fi acolo, sus, în primele rânduri.
Se încarcă comentariile...
