Fotbal cu miros de naftalină

Naţionala României a marcat în meciul cu echipa Finlandei un singur gol, în prelungiri FOTO hepta.ro

Fănuş Neagu era concurat de Teodor Mazilu şi de alţi scriitori, al căror cuvânt conta în asemenea măsură, încât redacţia revistei „România literară“ a primit la un moment dat un protest din partea unor cetăţeni din Arad, care ameninţau că renunţă la abonament, dacă Fănuş Neagu continuă a numi în derâdere UTA, „bătrâna doamnă“.

(Se pare că expresia inventată de scriitor cunoaşte astăzi graţia copiilor acelor cetăţeni, care au adoptat-o, ei, ca titulatură oficială a echipei arădene, aflate deocamdată în Liga B). Am ţinut eu însumi timp îndelungat cronică sportivă în „Ateneul“ băcăuan din anii 1970, sau în „Evenimentul zilei“ şi „Cotidianul“, după 1989.

Urmărind la televizor (căci pe stadion nu mai merg din adolescenţa mea sibiană, când adoram stadionul din Subarini!) penultimul meci din grupa de calificare la Campionatul european din 2016 al Naţionalei României, m-a apucat o poftă subită de a-l comenta, chiar dacă nu se pune problema să scriu din nou cronică. Şi trebuie să mărturisesc că n-am mai văzut un meci al Naţionalei de fotbal din 2006 încoace. Primul, după atâta timp, la care m-am uitat de la un cap la altul a fost cel cu Finlanda de joi, 8 octombrie. Nu ştiu nici eu de ce m-am uitat. Poate din cauza caracterului lui decisiv pentru calificare: voiam să văd cum fac faţă fotbaliştii noştri unei asemenea provocări. Aşa că jucătorii nu-mi erau cunoscuţi decât din presă, de fapt, doar numele lor (de mirare este că nici comentatorilor de la TVR 1 nu le erau totdeauna cunoscute figurile acestora!).

Ratări mari cât roata carului

Echipa mi s-a părut uzată până la urzeală. Şi încropită. Mă aşteptam ca după atâtea calificări ratate să fi fost creată o echipă tânără. Sau să fi început măcar procesul. Se vede că nevoia de rezultat imediat,
care l-a oprit cândva pe Ladislau Böloni dintr-o asemenea tentativă, l-a obligat pe Iordănescu să apeleze la jucători cu experienţă. Mă mir că nu l-a convocat şi pe Mutu din India. Partea proastă, din câte am citit, este că cei mai mulţi chemaţi la lot sunt rezerve în campionatele unde joacă şi, pe deasupra, ieşiţi din formă. Informaţia mi-a fost confirmată fără să mai fi avut nevoie de căderea fizică din repriza secundă. Nu atât de ratările mari cât roata carului (le-am văzut în reluare şi pe ale nemţilor, campioni mondiali, bătuţi de o Irlandă cu nimic mai bună decât Finlanda care era cât pe ce să ne bată pe noi), cât de încâlceala şi de lentoarea jocului.

 Am remarcat situaţii în care trei sau patru jucători, în atac, se încurcau unul pe altul pe metru pătrat de teren, iar în apărare, cei doi fundaşi centrali nu erau în stare să ţină un finlandez iute ca o sfârlează, în timp ce Raţ, căpitanul, nu mai avea suflu să revină din terenul advers şi să-l ţină pe un al doilea, care ne-a şi dat golul. Deşi numărul ocaziilor a fost acelaşi, ale finlandezilor au fost mult mai clare şi mai spectaculoase, poate şi pentru că erau pe contraatac, în timp ce ale noastre păreau trase la indigou, cu mingi pe sus, la cap, sau bâlbâite într-un careu supra aglomerat, inclusiv aceea din care am înscris.

Cred că nu greşesc afirmând că antrenorul şi-a forţat norocul adoptând, el, prudentul şi defensivul, un stil cu doi atacanţi, agresiv, nerăbdător şi capricios. Pasele lungi au mers mai bine decât cele scurte, greşite, acestea, mai toate, şi doar caracterul lor stereotip le-a făcut ineficiente pe cele dintâi. Asta e o dovadă că jucătorii nu se simt în teren, fiindcă n-au jucat destul împreună, şi improvizează. Amână pasa sau şutul, când ar trebui să fie spontani, şi se grăbesc să tragă fără suficientă pregătire. Şi, în general, nu se găsesc în fazele colective.

Pentru acest joc lipsit de claritate, de vină e antrenorul. Iordănescu n-a izbutit să alcătuiască o echipă. Nu e destul să ai 11 oameni în teren, fie ei oricât de ambiţioşi şi de motivaţi. O echipă e o formaţie sudată şi rodată. Ceea ce Naţionala noastră de fotbal nu este şi nici nu va fi prea curând. Cei 13 şi cu antrenorul 14 par (să fiu eu atât de chior încât să nu văd nicio excepţie?) expiraţi. Nici măcar publicul extraordinar de joi n-a reuşit să-i anime. 

Pretenţii la un turneu final?

Când scriu aceste rânduri, nu ştiu (dar vreau oare să ştiu?) ce va face team-ul românesc -  compus din stranieri care stau pe banca unor echipe din Liga a doua şi de obicei din ţări fără  fotbal mare  –  în meciul următor cu Insulele Feroe şi nici dacă se va califica direct, după baraj sau deloc.

Ca să fiu sincer până la capăt, parcă n-aş vrea să se califice. Motivul nu e deloc subiectiv şi nici probă de nepatriotism. Pur şi simplu, prefer să nu mă uit la meciuri de la Europene în care Iordănescu et comp. vor da ochii cu echipe adevărate. Patriotul din mine ar suferi cumplit. Dacă într-o grupă ridicolă ca aceea pe care ne-au hărăzit-o sorţii, ne-am chinuit să-i batem pe amatorii din Feroe (1-0 acasă!) şi am ratat la mustaţă înfrângerea în faţa Finlandei, care nu ne-a bătut niciodată până acum, ce pretenţii să avem la un turneu final? S-a spus că am avut noroc să cădem în această foarte slabă grupă. Eu susţin că am avut ghinion: toată lumea a putut vedea în ce hal a ajuns fotbalul românesc. Norocul ar fi fost să cădem, de pildă, într-o grupă ca aceea în care s-au aflat Germania, Irlanda, Scoţia sau Polonia, căci atunci nimeni nu ne-ar fi judecat prea aspru, dacă o încasam. Şi nimeni nu şi-ar fi amintit că ieri învingeam Argentina iar alaltăieri Italia, în timp ce azi ne temem de Insulele Feroe.      

Dacă îmi îngăduiţi o părere cinstită, nu de calificare avem trebuinţă acum, doar dacă ţinem neapărat să ne facem de râs, ci de a găsi un antrenor capabil să construiască o echipă tânără şi sănătoasă. Şi să fie lăsat s-o facă, fără a-i cere imediat rezultate. N-am remarcat pe cineva să se plângă de faptul că Olanda cu siguranţă nu se califică la actualele Europene, iar calificarea Danemarcei e ameninţată de Albania. Acolo e vorba de echipe pe cale de radicală înnoire (chiar dacă Martin Olsen e cel mai vechi antrenor din lume al unei Naţionale), la noi, în schimb, de o echipă scoasă de la naftalină de un antrenor care nu miroase nici el a proaspăt. Maliţia concluziilor mele se datorează, îmi dau seama, unei naivităţi de care nu m-am putut niciodată dezbăra: de ce ar arăta Naţionala şi diriguitorii ei altfel decât Naţiunea şi diriguitorii ei? ;