Numai Italia

Euro 2016. Italia-Belgia. FOTO Guliver/Getty Images

Vreţi certitudini? V-aţi săturat de relativizarea şi incoerenţa lichidă a lumii? Apucaţi-vă de fotbal! În prima zi de şcoală, un antrenor bătrîn şi încercat vă aşterne pe tablă, iar Dv. veţi aşterne în maculatoare cele două legi pe care se sprijină fotbalul de cînd a apărut pe lume prima băşică lovită cu piciorul:

1) Germania nu se opreşte şi 2) Italia e singura echipă care poate opri Germania. Restul e anecdotică măruntă. De aici, ridicola poveste a hipsterilor şi malagambiştilor belgieni, luni seara, la Lyon.

Aşadar, Italia i-a pierdut pe Marchisio şi Verratti, adică s-a prezentat la Euro 2016 cu o gaură în loc de mijloc. Aşadar, presa italiană a anunţat, din timp, că nu poate crede în cea mai slabă squadra azzura a ultimilor 50 de ani. Aşadar, Belgia a apărut, iar, cu pretenţii de campioană potenţială, remorcînd o jumătate de Hollywood şi o jumătate de Premier League.

Prea multă lume a uitat ce e şi de ce e fotbalul italian. Nu e o vină. E o limită explicabilă, în faţa celei mai ermetice şi mai stabile mentalităţi cunoscute în fotbal. În definiţia lui cea mai directă, il calcio e jocul de fotbal rescris de artizani atenţi în autismul lor productiv, la detalii de balama şi gata să sară din sicriu în orice moment. În plus, Italia are un dar contrar firii: cîştigă dorinţă din adversitate. Subestimare, accidentări, presă proastă? Nimic mai motivant.

Lecţia de la Lyon spune că, în fond, fotbalul italian e profund pozitiv, dar e defăimat de o percepţie care nu înţelege că valorile clasice nu au timp şi chef de spectacol.

Belgia, o echipă de egouri care par să se fi întîlnit de curînd şi din întîmplare, trebuia să ştie asta. Deşi, ar fi fost, oricum, inutil. Povestea era scrisă şi cursa întinsă din timp de Antonio Conte, un maniac sever şi rafinat, iar Belgia a căzut, cu tot cu firmă în ea. Pe scurt, mult prea pe scurt, Conte a păstrat o singură formă de relief: lanţul muntos Barzagli, Bonucci, Chiellini, un Everest care îşi zgîlţîie şi aruncă la vale căţărătorii. În rest, surpriză: Italia atacă! Belgia n-a înţeles nimic, a trăit o depresie de 90 de minute şi a fost scoasă din stadion cu două goluri de mare artă şi precizie.

Costurile italiene au fost minime: Conte şi-a spart buza în  meleul ce a urmat primului gol iar Buffon, părintele arhitecturii defensive italiene, era cît pe ce să înnebunească. De fericire. Pentru copiii care au administrat o lecţie de viaţă Belgiei. Lecţia de la Lyon spune că, în fond, fotbalul italian e profund pozitiv, dar e defăimat de o percepţie care nu înţelege că valorile clasice nu au timp şi chef de spectacol. De pildă, arta de a te apăra cîteva zile sau luni de zile şi de a exploda în incursiuni fatale nu e un mare spectacol, dar musteşte de ştiinţa jocului. Cu alte cuvinte Italia e un sistem predat din generaţie în generaţie de iniţiaţi.

Singura formă de profesionism asemănătoare e germană, ţine de industrie şi a fost de văzut ultima oară în loviturile care au ţintuit Ucraina. Un detaliu: golul de final al lui Schweinsteiger, nejucat din martie, puţin rotofei şi prea oxigenat, a fost o capodoperă şi trimite la imaginea unui dulap care cîntă la vioară.

În rest, nimic de semnalat. Spania, împinsă de eternul Iniesta, a jucat la 30% şi a bătut o Cehie domoală. Spania va urca progresiv şi va putea fi măsurată abia după grupe. Suedia a dovedit încă o dată că e o chestiune de Ibrahimocentrism. Cu marele Zlatan somnolent, Suedia a făcut o partidă de lufturi şi pase lungi, de mînă cu Irlanda. Un meci civilizat, fair şi politicos pînă la tembelism. Cum Suedia s-a declarat în incapacitate de gol, Irlanda i-a preluat datoriile şi s-a oferit să egaleze cu un autogol de stupiditate lemnoasă.