Proiectul de ţară şi sportul

Preocuparea pentru sport este cumva, ca în atâtea cazuri, doar clamată la nivel guvernamental?

De mai multă vreme se discută în societatea noastră despre proiectul de ţară. Pentru că este întotdeauna nevoie de o direcţie strategică a naţiunii, pentru că rolul guvernării este acela de a duce ţara spre progres continuu sau cât mai mult timp posibil, pentru că strategia nu implică eliminarea libertăţii, pentru toate acestea este nevoie de un proiect de ţară.

Cetăţenii sunt de acord cu acest lucru, peste 90% se pronunţă în acest sens, ceea ce îi uimeşte pe o parte dintre intelectuali. Realitatea este mai simplă, fără a cădea în capcana ideii că „poporul nu greşeşte niciodată“: românii au înţeles de mult că din 1990 până acum haosul mai mult sau mai puţin controlat a fost trăsătura caracteristică a ţării noastre, iar în această ceaţă doar o prea mică parte a cetăţenilor a izbutit să progreseze. De aici, migraţia extraordinară, de aproape 20% din populaţie – ei au mers spre zone unde societatea era mai bine structurată, iar şansele de progres mai mari.

De fapt, toată ideea de proiect de ţară mai învederează ceva: că statul nostru nu are nevoie de cârpeli legislative sau de natură politică.

În realitate, avem nevoie de o schimbare profundă, care să ajungă până în cel mai mic cătun al ţării. Ea trebuie să se facă logic, pornind de la o dezbatere reală, efectivă, asupra Constituţiei, modificând-o pe aceasta, iar apoi schimbând cadrul legislativ subsecvent în acord cu legea fundamentală modificată. Regulile de reformare structurală a statului sunt simple, cunoscute de toţi, trebuie doar să le afirmăm cu hotărâre şi să le aducem la îndeplinire.

Dar un proiect de ţară nu poate merge foarte bine dacă oamenii care trebuie să îl implementeze nu sunt şi ei supuşi transformării. După cum sublinia marele Dem Rădulescu, omul este cel mai preţios capital, după dolar. Degeaba le dai diplome unora şi altora, sau îi trimiţi la cursuri de perfecţionare profesională de 2 - 3 săptămâni, dacă nu te ocupi de schimbarea spiritului lor. Mai nou, le dai doctorate, dar cu rezultate 0, iar lucrul este conştientizat la români de multă vreme; doar şi Stefan a Petrei, gospodarul din Humuleşti, atrăgea atenţia la cel care s-a dus bou la Paris şi s-a întors de acolo vacă.

Proiectul de ţară pe care trebuie să îl construim are la bază statul de drept, condiţie sine qua non pentru orice formă de progres. Menţionăm că principiile statului de drept nu trebuie să se aplice doar simplilor cetăţeni, ci mai ales conducătorilor politici şi de instituţii.

Ce înseamnă statul de drept?

Definiţiile legale includ anumite aspecte, din care nu lipseşte însă, într-o manieră mediată, referinţa la morală. Nu există lege în afara moralei decât în prea puţine cazuri, iar anul I al facultăţilor de drept îţi dezvăluie această axiomă până în străfundurile ei.

Pentru a construi oameni morali avem nevoie de educaţie în primul rând, avem nevoie şi de recursul la divinitate – ca formă de gândire pe termen lung a ce facem cu viaţa noastră, dar este necesar să mai mai dezvoltăm o componentă: sportul.

Sportul nu este doar ceea ce uneşte naţiunea – în raportul său imagologic cu alte popoare – dar este şi o formă de educare a corpului şi minţii pe două direcţii: fair-play şi competiţie.

Cine doreşte să spună că progresul apare fără competiţie se înşală amarnic. Cum poţi să aduci un profit pentru tine, dacă nu izbuteşti prin efort să „îi iei faţa” altuia care doreşte aceeaşi resursă? Cum poţi să devii bogat, dacă lâncezeşti? Cum crezi că vei rămâne cu locul I într-un clasament, dacă nu vei munci mai mult, deoarece nu ştiu cum se face, dar locul acesta este mereu vânat de alţii?

Sunt nenumărate demonstraţii şi exemple în viaţă sau literatură care au subliniat acest aspect: doar competiţia, dorinţa de a fi mai buni, mai bogaţi, mai cunoscuţi sau mai puternici i-a făcut pe oameni să avanseze şi să iasă din starea de sărăcie, terminându-şi viaţa în condiţii de zeci de ori mai bune decât au început-o. De fapt, cu toţii căutăm astfel de exemple şi le dorim nu doar aproape de noi, ci pur şi simplu căutăm să le imităm. De aceea cărţile despre marile personalităţi se vând mai bine decât altele: în fiecare zi un tânăr va dori să ajungă mai celebru decât Robert de Niro sau Michael Jackson, şi unii chiar reuşesc să ajungă aproape de acest nivel în scurt timp.

Competiţia corectă ne ajută să dăm la iveală tot ce este mai bun în noi, iar corectitudinea este acel „fair” din fair-play. Cu toţii considerăm că putem performa în ceva, dar cerem întotdeauna să nu existe lovituri sub centură, abuzuri de putere, corupere de arbitri sau chiar de adversari. Iar sportul subliniază nu o dată că cine încalcă normele morale, acceptate de orice om raţional, iese din scenă repede şi este rapid trimis în anonimat.

România are o mare problemă cu sportul astăzi.

Aceasta nu este un paradox, dacă ne uităm la conducătorii ţării. Majoritatea par a fi desprinşi direct din măcelarii şi bucătăriile cantinelor, iar nu de pe terenul de sport. Guşi triple, stomacuri revărsate peste cureaua de la pantaloni, lipsa elementară de sportivitate în dezbaterile politice – despre incompetenţă şi agramatism nu mai adăugăm, atacul dat mai întotdeauna pe la spate, iar nu din faţă, lipsa de demnitate şi de curaj pentru a înfrunta un obstacol serios.

Acesta este de fapt portretul omului care a fugit de orele de sport, care nu l-a practicat niciodată cu plăcere sau care era „ofticatul de serviciu” în timpul oricărui joc sportiv. Eventual acum are o soţie, amantă sau parteneră de viaţă pe care nu o iubeşte prea mult, dar care merge la sală! Asta e singura lui conexiune cu sportul, sau – după cum spunea un mare actor într-un sketch, popicele se pot improviza din sticlele de vin goale!

Cine nu crede, să se uite la cifre: 49% dintre români nu fac niciodată sport, iar 28% doar rareori – şi îmi amintesc cum şcoala mea avea stadionul peste drum, doar ce ieşeam şi jucam 5 cu 5 pe un teren de fotbal normal – sportul ne-a format pe toţi cei ce am iubit mingea, de fotbal, volei, baschet sau chiar rugby, dar nici un alt sport nu trebuie uitat.

Este grav că numărul de practicanţi de sport la noi s-a redus mult, aceasta afectează intens sănătatea naţiunii şi are efecte în multe zone conexe: prestaţia şcolară a tinerilor, starea de sănătate a mamelor în timpul sarcinii şi după, recrutarea pentru structurile militare, durata vieţii etc. Este trist la ce s-a ajuns în anumite sporturi, cum ar fi de exemplu hocheiul.

Spre exemplu, puţini îşi amintesc că în fosta Republică Democrată Germană sportul era politică de stat, dar nu numai din motiv de război imagologic, ci şi pentru că au constat că încurajând practicarea sportului, cheltuielile medicale ale statului scad cu 40% !

Trist este că Ministerul Educaţiei nu insistă mai mult pentru sport, atât în şcoli, cât şi în licee şi mai ales universităţi – locul unde se depune marele strat de educaţie pentru viaţă, „focarul de cultură”, după cum apare în anumite documente ale ministerului de resort. Sportul ar ajuta studenţii să înţeleagă mai bine că doar efortul împins până la limită a creat campioni, că doar sportivitatea se apreciază nu doar de spectatori, ci şi de sponsori şi alţi finanţatori.

De aceea, trebuie încurajat sportul în universităţi mult mai mult decît acum. Practic, despre sportul universitar se spun şi fac puţine, iar iniţiativele tânărului Adrian Socaciu în această direcţie merită toată aprecierea noastră şi dezvoltarea.

Aduc în discuţie sportul şi pentru că vom găzdui câteva meciuri de la Campionatul European de fotbal din 2020, trebuie să pregătim infrastructura – spre exemplu, linie de metrou de la aeroportul Otopeni înspre Bucureşti – dar nimic ... aşteptăm şi atât. Preocuparea pentru sport este cumva, ca în atâtea cazuri, doar clamată la nivel guvernamental?

Sportul este o soluţie şi o necesitate pentru un corp sănătos şi o minte activă şi curată. Sportivitatea este o valoare care trebuie impusă în societatea noastra în aceeaşi măsură în care consumăm brânză, imediat după statul de drept, care trebuie edificat până în cele mai mici amănunte, precum pâinea care ne însoţeşte în toate zilele. Totul, pentru o masă gustoasă şi care să nu conţină cele mai ieftine produse de pe raftul magazinului, adică fără cârpeli pe proiectul nostru de ţară.

Fair-play, please, stimaţi conducători ai ţării noastre!