România-Elveţia: egalul cu două învinse

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO AP
FOTO AP

Cu o medie de un penalty pe meci, ne îndreptăm spre finala europenelor unde vom conta pe autogolurile adversarului. Naţionala a atins ceva ce nu există în fotbalul pur dar abundă în psihologia şi istoria noastră naţională: îndemînarea de a curba circumstanţele, capacitatea de a ţine de vorbă destinul pînă se scapă de o şansă care ne cade în poală.

În două meciuri, providenţa ne-a pus la dispoziţie tot, inclusiv o scrumieră pentru Alibec. Am fost omeniţi cu penaltiuri, arbitri corecţi, o Franţă strivită de răspunderi şi o Elveţie toantă. După un obicei vechi, ne plîngem de nenoroc şi de milimetrul lipsă la intrarea în paradis, fără să înţelegem că facem parte din melasa stătută a subfotbalului european. Nimic nou, dar nimeni nu mai poate susţine că nu am primit cîrjele la care alţii pot doar visa. O menţiune onorabilă pentru Chiricheş care şi-a surclasat dosarul de presă şi a făcut o defensivă de profil italian. 

România-Elveţia a fost o demonstraţie completă de neputinţă pentru ambele echipe. Bolile subperformanţei au lucrat egal în ambele organisme. Şi ele se numesc: incapacitatea tehnică în regim de viteză, lipsa pasei finale şi lipsa pasului doi după cîte o execuţie reuşită. Altfel spus, discontinuitatea. Cele două învinse ale egalului România-Elveţia au plecat, deja, de la Europene. Sigur, putem spera într-un ricoşeu aritmetic din care să prindem poziţia a doua, dar la ce bun? În ce-o priveşte, Elveţia poate merge mai departe doar sub formă de pachete cu carne de tun, spre a-şi califica adversarul.

Cine crede că România e slabă doar prin raportare la Germania, Italia sau Spania n-a văzut Slovacia jucînd. S-ar zice că Hamsik a bătut singur Rusia, pentru că a atins, în sfîrşit, nivelul de joc obişnuit la Napoli. Cineva care face un gol cu o pasă de 25 de metri şi marchează încă unul cu o execuţie între biliard şi planorism e un atuu enorm. Dar partea de Slovacie care ne interesează, ne ruinează şi ne ruşinează e altundeva. Slovacia a jucat cu dorinţă şi răutate, a vrut să facă de toate şi n-a aşteptat nimic de la întîmplare. Slovacia, aşa cum e ea, joacă un fotbal activ. Naţionalele noastre sînt, de atîta vreme, maşinării pasive care încearcă să absoarbă, nu să impună. Speculaţia, norocul şi împrejurarea sînt singurele noastre arme iar asta nu e un fel de a cuceri ci o formă profesionistă de oportunism.

Naţionala rusă a dovedit că vine, cu ţară cu tot, dintr-o confuzie vicioasă. Cîtă vreme a fost vorba de poceli prin baruri şi de bătăi cu masca pe faţă, ruşii au biruit.

Albania? Un munte de voinţă. Franţa a bătut, iar, în clipa în care arbitrul ducea fluierul la gură pentru sfîrşit, dar albanezii au luptat cît toată ligile noastre într-un sezon. Payet e tot şi Franţa a fost rareori într-o relaţie de dependenţă mai adîncă faţă de un jucător. Pe vremea cînd făcea fotbal cinstit, Platini era superstarul, dar în jurul lui gravitau Giresse, Tigana şi Lacombe. Zidane era susţinut de Petit, Deschamps şi Vieira. Payet e mai mic şi mai singur.   

Naţionala rusă a dovedit că vine, cu ţară cu tot, dintr-o confuzie vicioasă. Cîtă vreme a fost vorba de poceli prin baruri şi de bătăi cu masca pe faţă, ruşii au biruit. Oficialităţile, inclusiv Vitali Mutko, Ministrul Sporturilor, şi-au dat mîna cu brutele pe care le-au girat şi adus în Franţa. Corul condus de însuşi Ministrul de Externe Lavrov a elogiat bărbăteşte patriotismul pravoslavnic prescris cu bîta. În teren, Rusia a rămas ce a fost de la primul meci: o ceată de muţi asudaţi robind la un joc pe care nu îl pot desluşi. 

Seria rateurilor umane nu e completă fără mica dejecţie a lui Ronaldo, după meciul în care Portugalia a fost blocată de Islanda. Vorbind mai degrabă cu gelul din păr decît cu capul, Ronaldo a decis că Islanda e o echipă care se apără, se apără, se apără şi lucrează cu o mentalitate măruntă. În lumea reală, e pe dos. Refuzînd să pornească timorată şi luptînd din toate oasele şi tendoanele, Islanda a arătat ce înseamnă o mentalitate de forţă. Voinţa şi curajul se pot exprima în felurite forme, dar nici una nu le micşorează.

Dimpotrivă, contînd pe prestigiu şi blocîndu-se la prima întîlnire cu rezistenţa, Portugalia lui Ronaldo a chibiţat la marginea unei mentalităţi mici şi superficiale. Portugalia şi Ronaldo au, încă, timp să-şi revină. Dar, pentru asta, trebuie mai întîi să accepte realitatea.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite