Medic din culpă

Culpa este o formă a vinovăţiei, când infractorul anticipează ca posibil riscul producerii vătămării sau decesul victimei, dar consideră în mod eronat că nu se va întâmpla.

Culpa este omniprezentă în viaţa medicilor din ţara noastră. Situaţii în care îngrijirea pacienţilor sau chiar viaţa acestora este expusă la risc din cauza lipsei de personal se repetă zilnic, în aproape toate spitalele din România. 

Criză de personal nu este corect percepută de populaţie. Adesea pacientul consideră că dacă a reuşit să găsească un medic de încredere pentru a fi tratat – a rezolvat problema. Fals! Operaţiile se pot face şi cu o asistentă „mâna a doua”, însă nu poţi să te aştepţi la un ajutor activ din partea acesteia; o secţie care are nevoie de 4 asistente pe tură, noaptea, poate funcţiona şi cu una singură, însă nu trebuie să te aştepţi că dacă ai nevoie acut de îngrijire are cine să şi răspundă la semnalul tău de ajutor. Două infirmiere poate vor face faţă să mobilizeze la 3-4 ore pacienţi paralizaţi, care altfel vor muri de pneumonie şi escare. Una singură însă nu are nicio şansă de a duce la capăt o asemenea sarcină într-un mod eficient. Până şi culoarele pot fi spălate şi de o singură femeie de serviciu în loc de 3 sau 4 însă nu trebuie să te aştepţi că actul său medical (da!) de dezinfecţie să fie adecvat. 

Astfel de situaţii, care pot şi uneori conduc la vătămarea sau decesul pacienţilor se cunosc de către administratorii medicali. Speranţa lor este că riscul nu se va materializa. Iar când se întâmplă, se scuză cu zecile de adrese înaintate către un minister surd şi orb. „Actele normative în vigoare (emise de guvernul Boc) permit angajarea de personal bugetar doar în raport de o angajare în condiţiile disponibilizării a altor 7 posturi”. Astăzi, aparent, lucrurile s-au îmbunătăţit – guvernul Ponta a permis angajarea post pe post, fără însă a da posibilitatea secţiilor aflate în deficit să îşi angajeze personalul necesar. 

De curând, am asistat la o noutate, ministrul Sănătăţii a invocat ne-ocuparea posturilor dintr-un spital ca semn de incapacitate managerială, ignorând faptul că posturile cu pricina nu mai prezintă atractivitate la nivelul salarial actual, având alternativa emigrării.

Astăzi, şefii de secţie, directorii de spital sunt aprioric vinovaţi. 

Ce ar putea însă face? Să-şi dea demisia? Să spună că în astfel de condiţii nu acceptă să lucreze? Nu au alternativă. Iar dacă se produce vreo nenorocire ştiu că vor purta vina exercitării profesiei în condiţii improprii. Culmea este că în cazuri extrem de mediatizate, cum este cel al incendiului de la Maternitatea Giuleşti, procurorii nu s-au îndreptat şi împotriva celor care au „cumpărat” servicii improprii – Casa de Asigurări a Municipiului Bucureşti, cea care a permis gravidelor să apeleze la o unitate sanitară care nu îndeplinea cerinţele minime de personal! Lanţul s-a închis la nivelul spitalului, deşi directorul, şefii de secţie, erau legaţi de mâini şi de picioare.

Oare nu se poate face nimic? 

Eu zic că da! În primul rând, aberaţia personalului medical din spitale încadrat în mod forţat în rândul „bugetarilor” trebuie eliminată imediat. Spitalul nu primeşte nici măcar un singur leu de la buget, totul se facturează ca prestaţie către Casa Judeţeană de Asigurări. Ridicarea interdicţiilor bugetare nu va conduce la o finanţare suplimentară, însă va delimita răspunderea. Abia în aceste situaţii managerul devine cu adevărat răspunzător. Este treaba sa cum manageriază politica de personal pentru a nu ajunge să fie făcut răspunzător în instanţă. Poate va micşora personalul TESA, poate va apela la primărie să-l ajute, poate va apela la sponsori. Altfel, fără posibilitatea legală de a face ceva, răspunderea pusă pe umerii săi este nedreaptă.

Mai există însă o altă soluţie, facilă şi chiar obligatorie prin lege. Drepturile pacienţilor includ şi o corectă informare. Noi, ca pacienţi, ar trebui să ştim atunci când batem la poarta spitalului, cât de mare este lipsa de personal din secţia în care urmăm a ne interna. Atunci vom putea opta în cunoştinţă de cauză. Vom alege alt spital sau vom lua asupra noastră o parte a culpei unind vina de a fi medic cu cea de a fi pacient în România.

Bineînţeles, informaţi, vom putea să şi luăm atitudine, individual sau prin intermediul presei. Poate atunci, Guvernul va înţelege că această problemă gravă poate şi trebuie să fie rezolvată.