Sindromul burnout poate afecta orice persoană care munceşte cu pasiune şi nu este răsplătită pe măsură

Medici, piloţi, casieri, jurnalişti, programatori, brokeri - cu toţii sunt predispuşi la sindromul secolului: epuizare emoţională. De fapt, tulburarea îi pândeşte pe toţi cei care muncesc mult, fără răsplată pe măsură.

Lumea medicală este „infectată“. Medicii înşişi sunt atinşi de un flagel dintre cele mai periculoase, cu consecinţe importante pentru ei, dar şi pentru cei pe care-i tratează. Aşa a început să se vorbească, în anii 1970, despre o afecţiune care consumă, încet-încet, toate resursele energetice ale organismului, o ardere pe interior – sindromul burnout. În ’70, psihologul american Herbert Freudenberger a folosit pentru prima oară termenul de sindrom burnout pentru a exprima starea psihică a unor categorii profesionale care, prin definiţie, înseamnă sacrificarea vieţii şi a nevoilor personale în beneficiul celorlalţi. Se considera, deci, că medicii „ard complet“. 

Astăzi, „flagelul“ s-a extins, nu mai afectează doar categoriile profesionale care vin în ajutorul celorlalţi. În manifestările sindromului burnout se regăseşte, probabil, peste jumătate din populaţia activă profesional a planetei, estimează specialiştii. Ceea ce-i conferă, fără posibilitate de tăgadă, dimensiunea de fenomen al societăţii moderne.

Nu e oboseală, nici stres

„Condiţiile de trai tot mai dificile din ultimii ani reprezintă o presiune psihică uriaşă“, este de părere medicul psihiatru Alexandru Paziuc de la Spitalul de Psihiatrie Câmpulung Moldovenesc. Mai ales adultul tânăr care vrea să-şi construiască un viitor munceşte până peste puteri, iar răsplata – şi aşa nesatisfăcătoare – vine cu dificultate. 

Raport inechitabil: efort-răsplată

„Sindromul burnout nu înseamnă doar oboseală. Oboseala este o stare normală când munceşti mult. Nu înseamnă nici stres. Stresul poate fi benefic, te poate ajuta să te mobilizezi să finalizezi sarcinile la serviciu în timp util. Sindromul burnout este, pur şi simplu, un sentiment de epuizare, un stres emoţional cauzat de un raport inechitabil între cât de mult muncim, cât de eficient şi felul în care suntem răsplătiţi sau apreciaţi pentru asta“, explică medicul psihiatru Alexandru Paziuc.

Cum recunoşti un epuizat emoţional

O aşa-numită stare de epuizare emoţională. Este principalul simptom al sindromului burnout. Omul e scurs de energie, obosit, copleşit şi, pe scurt, are o stare generală proastă. Apoi vine frustrarea – locul de muncă nu-l mai mulţumeşte. Începe să afişeze o atitudine cinică faţă de colegi.

<strong>Dilemele etice ale unui lucrător în call-center</strong>

Marţi. Ora 15.00. 42 de tineri stau în faţa calculatoarelor, poartă căşti cu microfon şi le spun, deodată, altor 42 de persoane, aproape acelaşi lucru. Un turn Babel, aşezat pe orizontală într-o hală cu birouri despărţite de panouri monocrome, depersonalizate. „Bună ziua, numele meu este Laurenţiu Ungureanu şi vă sun din partea companiei X. Aş putea să vorbesc cu titularul acestui număr de telefon, vă rog?“

Dar, câteodată, pot să vorbească doar cu bunica titularului, care, de cele mai multe ori, are o nevoie aparte să audă acelaşi lucru de două sau mai multe ori. Sau cu fiul, care abia s-a întors de la şcoală şi se uită la ce filme vrea el în absenţa titularului. Sau chiar cu titularul, care tocmai făcea bilanţul facturilor neplătite, alături de soţie. Şi toţi cei 42 de tineri trebuie să vândă, în funcţie de clientul trecut de majorat cu care vorbesc, servicii de telefonie, televiziune şi date. Prin telefon.

Frica

Marţi. Ora 15.07. 42 de tineri se ridică în picioare. În companie tocmai a venit o circulară motivaţională: „Nu aveţi voie să vă aşezaţi până nu faceţi două vânzări. Trebuie să ştiţi să vă câştigaţi scaunul!“. Aurelian Grigore (foto), un prea-jovial răsfăţat al tristeţilor mic-corporatiste şi liderul unei echipe de 14 din cei 42 de tineri, înţelege mai mult din mesajul circularei: „Superiorii noştri cred că trebuie să meriţi să stai pe scaunul acela 8 ore încontinuu. Din punctul lor de vedere, trebuie să impui frică pentru a obţine rezultate“.

Aurelian lucrează de un an şi jumătate într-un call-center axat pe vânzarea de servicii. Deşi are, în sine, o experienţă mică în clădirea cu panouri monocrome, este un veteran al locului său de muncă. Şi, ca orice veteran care a văzut câteva lucruri pe fronturile sale, nul mai revoltă circularele absurde, deciziile nefireşti ale superiorilor, clienţii supăraţi, din principiu, pe agenţii telefonici, zumzetul continuu al discuţiilor cu acelaşi tipar rigid, programul extenuant de peste 9 ore sau aplicaţia care nu-i permite să aibă o pauză mai mare de 15 minute. Nu se mai enervează. Oftează, cu o mâhnire bătrânească, şi merge mai departe.

După ce termin programul, trebuie să fac rapoartele de activitate, pe care nu le pot face atunci când cineva foloseşte aplicaţia pe care lucrăm. Aşadar, trebuie să-i aştept pe toţi să termine şi apoi să rămân, cel puţin o oră, să completez tabele.

Gravitaţia

Aurelian are 26 de ani. Are pomeţii albăstriţi de cearcăne şi parcă fruntea i-a îngheţat încruntată. În ultima jumătate de an, a slăbit 10 kilograme şi a pierdut, constant, cu fiecare noapte, câteva minute de somn. Şi asta pentru că viaţa sa gravitează în jurul locului de muncă, pe care nu poate să nu-l păstreze. „Ajung acasă cu ultimul metrou. Până îmi pregătesc să mănânc şi mă aşez să dorm se face cel puţin 2.00, însă, de cele mai multe ori, adorm în jurul orei 4.00. Dimineaţa, nu mă pot trezi mai devreme de 10.00, iar la 11.30 trebuie să plec la serviciu.“ Începe o nouă zi.

Sindromul sărăciei

Aurelian locuieşte cu iubita sa într-un apartament pentru care plăteşte lunar 1.200 de lei. Din salariul lui, care nu prea depăşeşte 1.400 de lei şi e calculat după un sistem de bonusare riguros, schimbat periodic în funcţie de mofturile superiorilor. „Dacă vrei să-ţi vorbesc despre sindromul burnout, ar trebui, mai întâi, să ştii că eu am şi sindromul sărăciei!“

Iubita sa câştigă lunar 900 de lei şi are un program care începe la ora 08.00 dimineaţa, astfel că timpul petrecut împreună depăşeşte cu greu două ore.

Dilema etică

Aurelian a absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti şi Facultatea de Ştiinţe Politice a Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (SNSPA). Astăzi, când are o zi liberă, merge la cursurile de masterat ale Facultăţii de Filosofie.

„La finalul facultăţii, aveam trei variante de a mă angaja: ca lucrător comercial, într-un  call-center sau la videochat. Abia acum îmi dau seama că am ales prost. Conduc 14 studenţi într-un call-center. Ce să fac, s-aplic etica lui Kant în relaţiile cu ei?“, glumeşte Aurelian, dar nu glumeşte, căci tot o dilemă etică a ajuns să fie şi aceasta: cum să-ţi motivezi subalternii, fără să-i umileşti?

Eu am încercat o abordare prietenească, nu vreau ca echipa mea să vină la serviciu de frică. Dar şefii mei spun că, atunci când vii la muncă, trebuie să-ţi îngheţe fundul pe scaun.

Minciuna

„La angajare, ţi se enumeră toate clişeele: că vei lucra într-un mediu plăcut, tânăr, motivaţional, creativ, cu program flexibil, că sunt pers-pective de avansare. Apoi, după ce semnezi, dacă ai un examen la şcoală, de pildă, şi vrei să lipseşti câteva ore, ţi se răspunde: «Acesta este un loc de muncă şi trebuie tratat ca atare. Nu putem să ne dispensăm de tine decât definitiv»“, explică Aurelian. 

Mai făcea concursuri între agenţi: trei vânzări într-o oră înseamnă 5 minute de pauză în plus! „Ştii cum trăgeau pentru alea 5 minute?  Dar acum nu mi se mai permit iniţiative de acest fel. Şi cum să-mi motivez angajaţii? Să le dau steluţe simbolice?“, râde Aurelian şi crede, în continuare, că, de fapt, este unul dintre norocoşii care au un loc de muncă.

Rezistenţa

Dacă vrea să schimbe ceva, să plece? Vrea, dar spune că va mai rămâne o perioadă aici. „Rămâi pentru că ai nevoie disperată de bani şi nu te poţi angaja altundeva. De obicei, pentru fiecare call-center, e mai avantajos să ruleze oamenii. Angajează un student, îl muncesc trei luni până când nu mai rezistă şi-apoi pleacă singur. Eu am rezistat un an şi jumătate. Şi mai rezist. Trebuie să-mi câştig existenţa.“

„Cine eşti?“ „Sunt colegul tău“

În hala de birouri în care lucrează Aurelian, nu poţi intra decât pe bază de amprentă. În plus, legitimaţia de serviciu trebuie să fie, în permanenţă, la vedere. „Dacă vii la muncă şi te-ai lovit la deget, mai întâi trebuie să suni la uşă. Îţi deschide un coleg, care evident că te cunoaşte, dar care trebuie să te întrebe, potrivit regulamentului: «Cine eşti?» «Sunt colegul tău, Aurică.» «De ce nu funcţionează amprentarea? Lasă-mă să cer acordul unui superior şi îţi pot permite accesul în incintă.» E un teatru absurd.“

Următorul pas: depresia

„După un timp, sindromul burnout culminează, aproape inevitabil, cu depresie şi anxietate. Cele mai predispuse sunt persoanele care fac totul cu mult suflet. Este vorba despre oameni inteligenţi, cu studii superioare, care trăiesc cu intensitate. Pot fi preoţi, medici, avocaţi, profesori“, semnalează medicul psihiatru Alexandru Paziuc. De la sentimentul de inutilitate şi de la lipsa de motivaţie cauzată de lipsa răsplatei pentru efortul depus la serviciu se ajunge cu uşurinţă la o scădere a stimei de sine, la pierderea speranţei şi chiar la tendinţe suicidale, avertizează specialiştii.

N-ai voie să-ţi iei pauză când vrei, unde te crezi? Ai voie 5 minute la fiecare oră lucrată, dar în prima şi-n ultima oră nu te poţi ridica. Pauza nu trebuie să depăşească 15 minute. Aplicaţia pe care-o foloseşti contorizează tot. Apoi, nu pot să fie mai mult de şase oameni în pauză.

Mic chestionar de om epuizat

Răspundeţi cu „Da“ sau „Nu“ la următoarele întrebări pentru a identifica predispoziţia către sindromul burnout. Dacă răspundeţi cu „Da“ la mai mult de cinci întrebări, vă încadraţi în categoria epuizaţilor profesional.

1. Staţi mult peste program?

2. Adormiţi cu dificultate seara?

3. Problemele de la birou vă „fură“ din timpul liber?

4. Vă treziţi greu dimineaţa?

5. Vă este greu să vă mobilizaţi pentru a pleca la serviciu?

6. Drumul spre serviciu vă deprimă?

7. La serviciu vă găsiţi greu resursele de a vă apuca de muncă?

8. Simţiţi adesea că nu vă puteţi concentra?

9. Sunteţi uşor irascibil în relaţia cu colegii şi chiar cu şefii?

10. Simţiţi că vă neglijaţi sănătatea şi timpul liber în favoarea serviciului?

Şi medicii psihiatri au căderi  

Medicul Alexandru Paziuc a trecut şi el printr-un episod de burnout

În mijlocul unei grădini din centrul oraşului Câmpulung Moldovenesc, într-o cameră cufundată în clarobscur şi învăluită în miros de ceai de tei, medicul Alexandru Paziuc vede şi tratează cu vorbe bune şi cu medicamente 160-170 de oameni cu depresii, fobii, anxietate, schizofrenie, psihoze. Atâţia pacienţi se tratează în fiecare lună în Spitalul de Psihiatrie din Câmpulung Moldovenesc, unde medicul Paziuc a fost director. Un stres enorm. Dar nu greutatea cazurilor pe care le tratează zi de zi l-a făcut pe medicul psihiatru, cu o experienţă de peste 20 de ani în descifrarea psihicului uman, să sufere el însuşi o cădere.

„Toate eforturile au fost inutile“ 

Finalul anului 2010. În ţară s-au închis mai multe spitale, iar unele au fost integrate ca secţii ale unor spitale mai mari. În camera cu miros de tei din centrul oraşului Câmpulung Moldovenesc ajunge o decizie: Spitalul de Psihiatrie nu va mai funcţiona ca instituţie independentă, ci va fuziona cu Spitalul Municipal Câmpulung Moldovenesc.

După 20 de ani de muncă de dimineaţa până seara, de succese şi eşecuri, când medicul Paziuc visa la un Centru de Sănătate Mintală, totul este şters cu o semnătură de Ministru. „M-a cuprins un puternic sentiment de neputinţă. Am simţit că tot ceea ce am clădit până atunci cu eforturi care uneori mi-au depăşit puterile a fost inutil“, mărturiseşte astăzi (n. r. – luni, 13 mai) medicul Alexandru Paziuc, la ora 21.30, în timp ce-şi udă florile din grădină. „Vorbim acum, că sunt cel mai relaxat când îmi ud florile“, spune el.

„Îţi vine să-ţi faci bagajele“

Dacă ar fi să rezume în câteva cuvinte sentimentele pe care le trăia atunci, medicul Paziuc ar spune că „îţi vine să-ţi iei bagajele şi să renunţi la tot“. „Pentru mine nici nu conta efortul fizic sau intelectual pe care-l depuneam. Aveam satisfacţia că ajut nişte oameni la ananghie, ei îmi mulţumeau, aveam recunoaştere din afara ţării...“, povesteşte el.

Am simţit că tot ceea ce am clădit până atunci cu eforturi careuneori mi-au depăşit puterile a fost inutil.

Totul până când şi-a dat seama că pentru autorităţile din România nu contează atât de mult munca lui, că, în loc de răsplată, este pedepsit prin închiderea spitalului. Medicul s-a autodiagnosticat cu sindrom burnout: stres emoţional cauzat de nerecunoaşterea eforturilor pe care le-a depus în cei peste 20 de ani de practică medicală, astenie, sentimentul „ce sens are să merg mai departe?“. A vrut să renunţe şi la conducerea spitalului, şi la meserie, şi la bolnavii de care era apropiat. „Nu am făcuto, nu am renunţat. Pentru că băiatul meu s-a hotărât, în ciuda recomandărilor mele, să facă şi el psihiatrie. Şi atunci a trebuit să mă motivez, să găsesc în mine resursele ca să continuu. Şi, în plus, nici nu au mai închis spitalul“, spune cu resemnare medicul Alexandru Paziuc. 

Astăzi încearcă să nu-şi mai fixeze obiective atât de îndrăzneţe cum este înfiinţarea unui Centru de Sănătate Mintală la Câmpulung Moldovenesc, încearcă să nu se mai gândească la problemele sistemului de sănătate din România şi să vadă doar de bolnavii la ananghie care trec pragul camerei cu miros de tei.

„Este foarte important ca atunci când simţi că nu mai eşti motivat, când te simţi inutil, când emoţional eşti la pământ din cauza serviciului, să faci o schimbare. Şi, în plus, să cauţi soluţii să-ţi manageriezi timpul mai bine. Dar cel mai important cred că este să regăseşti plăcerile simple şi să-ţi faci timp pentru ele. Eu îmi îngrijesc florile, îmi petrec timpul liber grădinărind“, ne sfătuieşte medicul Alexandru Paziuc.

Medicii români sunt extenuaţi

Numărul medicilor din România este din ce în ce mai mic, în ultimii ani au plecat în străinătate 14.000 de medici. Cei rămaşi sunt supraaglomeraţi, iar salariile sunt în continuare invers proporţionale cu realizările şi cu performanţele. „Medicul român este un personaj obosit, extenuat“, subliniază profesorul doctor Vasile Astărăstoae, preşedintele Colegiului Medicilor din România.

Oboseala unui pilot de cursă lungă  

Diferenţele de fus orar şi-au pus amprenta asupra organismului lui Cătălin Popescu

Cătălin Popescu, director „Operaţiuni zbor“ al Şcolii Superioare de Aviaţie Civilă (SSAvC), spune că piloţii de avion sunt printre cele mai expuse persoane la epuizarea profesională. Efectul mediului stresant în care lucrează – carlinga unui avion – şi al programului nefiresc la care trebuie să se adapteze este vizibil în statistici dezolante: speranţa de viaţă a unui pilot de avion nu depăşeşte 65 de ani.

„Programul este total neconform cu un ciclu de viaţă normal. În general, pilotul, când toată lumea merge la culcare, se apucă de treabă. Când toată lumea pleacă la serviciu, el merge să se odihnească. Ciclul de viaţă este total anormal. În plus, pentru că nu mănânci în fiecare zi la aceeaşi oră, organismul va avea de suferit“, explică directorul SSAvC. O altă problemă a piloţilor de cursă lungă este schimbarea permanentă de fus orar.

Se întâmplă adesea, spune Cătălin Popescu, ca un pilot să facă ruta Bucureşti-New York, adică să parcurgă 7 fusuri orare, să stea maximum 30 de ore în Statele Unite, să se întoarcă în România şi apoi să meargă la Beijing, în China, adică să traverseze alte 7 fusuri orare. Totul, într-o săptămână. „În mod normal, organismul simte diferenţa de fus la două unităţi, iar adaptarea organismului se face în atâtea zile câte fusuri orare ai traversat.“

Să lucrezi pe Vârful Omu

În plus, deşi cabina este presurizată, la 11.000 de metri, sus, în aer, nu are cum să fie aceeaşi atmosferă ca la sol. „E ca şi când ai urca pe Vârful Omu şi ai munci de acolo. Apoi, în «biroul» său, pilotul trebuie să ţină legătura cu organele de trafic, să lucreze cu computerele de bord, să aibă grijă ca avionul să-şi menţină viteza, să ocolească norii de furtună şi multe altele. Un englez spunea, acum 30 de ani, că un pilot are de luat în calcul 2.000 de elemente într-o cursă Londra-Paris. Iar toate acestea se petrec pe un scaun care are şase grade de libertate.“

În meseria de pilot de avion există reglementări severe. Spre exemplu, este interzis să lucrezi mai mult de şase zile consecutiv, trebuie să te odihneşti minimum 48 de ore la un număr de fusuri orare şi nu poţi zbura mai mult de trei nopţi consecutiv. „Sunt reguli pe care companiile serioase le respectă, dar problema este cu companiile mai mici, care nu prea au mulţi angajaţi şi rulează aceiaşi băieţi“, spune Cătălin Popescu.

Eu fac această meserie din 1978. Pentru că organismul se adaptează, mă recuperez mult mai repede după o noapte de muncă. Nu şi după o noapte la şpriţ.

Cifre 

800 km/h este viteza medie a unui avion. „Dacă nu menţii viteza, avionul devine un fier de călcat“, glumeşte Cătălin Popescu.

4 fusuri orare poate traversa un pilot de avion într-o singură săptămână. 

6 zile are voie un pilot de avion să lucreze fără să aibă 24 de ore libere. 

65 de ani este speranţa de viaţă a unui pilot de avion.

Vedete epuizate

Sindromul epuizării psihice nu ţine cont de nume sau de rang. Puternica Madonna a fost aproape doborâtă de finalul unui turneu epuizant, după ce a parcurs 32 de ţări şi a cântat împreună cu 3,5 milioane de fani. La Sofia, cântăreaţa americană a leşinat de două ori în timpul concertului, dar s-a ridicat de fiecare dată. Diagnosticul a fost clar: epuizare combinată cu anemie. „Madonna a fost foarte îngrijorată în culise. Ea a trebuit să ia o pauză mai lungă decât de obicei între melodii. Suferă de epuizare“, nota „The Sun“, imediat după concert.

Exemple se găsesc chiar şi la noi. După divorţul de Ştefan Bănică Jr., Andreea Marin s-a afundat în muncă, fără să mai ţină cont de propria sănătate. Urmarea a fost firească: epuizare şi spitalizare. „Am avut la sfârşitul săptămânii trecute un moment mai dificil din pricina stresului şi a nesomnului şi am dat o fugă la spital“, a motivat „Zâna“.

Poate cea mai mare pierdere suferită de o persoană cu un asemenea diagnostic a fost cea suferită de Theodor Stolojan. Cu două luni înainte de alegerile prezidenţiale din 2004, Stolojan a clacat. „Din păcate, drumul meu spre cursa prezidenţială se încheie aici. A fost un drum de uzură, de mare efort, care a meritat fiecare clipă. Din păcate, a lăsat urme adânci. Starea mea de sănătate mă opreşte din acest drum. Problemele cu care mă confrunt pot fi remediate acum. Dacă nu mă concentrez acum asupra lor, riscă să se agraveze iremediabil“, anunţa, sec, Stolojan. După acest episod, istoria avea să-l recunoască drept „Dragă Stolo“.

Lucrul cu cifre oboseşte mintea

Munca de casier poate părea lipsită de creativitate, aproape robotică. Aşa şi este, dar pentru o persoană perfecţionistă, căreia lucrurile trebuie să-i iasă întotdeauna ca la carte, banii şi cifrele sunt un stres constant, de dimineaţa până seara. De fapt, seara stresul nu ia sfârşit, fiindcă noaptea visează deconturi nefinalizate, că nu „iese casa“.

Narcisa A. (70 de ani) din Bacău a lucrat 36 de ani casier la Poştă. De multe ori, închiderea şi sigilarea cu ceară a casei de bani se întâmpla de-abia după ora 21.00, fiindcă Narcisa voia să iasă totul „la bănuţ“, cum spune ea. „Nu am putut să ies la pensie normal, a trebuit să ies mai devreme, să mă pensionez pe caz de boală, fiindcă lucrul cu cifrele, dublat de lipsa unei satisfacţii materiale sau de orice alt tip, m-a consumat interior enorm“, povesteşte femeia, care acum are 70 de ani.

Diagnostic de depresie 

De teama de a nu fi catalogată drept „nebună“ de cei din jur dacă se duce la psiholog (de altfel, în anii ’80 vizitele la psiholog erau o raritate), Narcisa a ignorat sentimentul de inutilitate, lipsa de motivaţie şi starea de anxietate care o acaparase în ultimii ani de muncă. Totul a culminat cu o cădere nervoasă puternică. Nu se mai putea da jos din pat, nu mai considera că merită să meargă la serviciu. A ajuns, inevitabil, la spital, unde a fost diagnosticată cu depresie şi a primit tratament de psihoterapie, asociat cu medicamente.

A mai mers un an la serviciu, după care şi-a dat seama că nu face decât să-şi mărească riscurile de recădere în depresie, aşa că s-a pensionat pe caz de boală. Narcisa A. se luptă şi în ziua de astăzi cu depresia.

Andreea a învins corporaţia

Andreea a fost, timp de patru ani, director general adjunct al unei companii care se ocupă cu tranzacţionarea acţiunilor din pieţe internaţionale. Teoretic, Andreea trebuia să monitorizeze partea financiară, de control intern şi de manangement al riscurilor din companie. Practic, Andreea stătea, zilnic, între 10 şi 12 ore la serviciu, pentru a se asigura că fiecare tranzacţie începută este şi finalizată.

„Există un termen fix, de trei zile, în care clienţii care cumpărau acţiuni trebuiau să livreze şi banii. Pentru că, dacă nu se întâmplă aşa, firma trebuie să-şi asume tranzacţia. Or, dacă se întâmplă să cumperi acţiuni de un milion de euro pentru un client, iar el nu mai confirmă, trebuie să aduci tu aceşti bani. Şi întotdeauna ajungeam la situaţii-limită în care, în ultima secundă, reuşeam să încheiem o tranzacţie“, explică Andreea. Şi, când lucrezi cu banii altora, orice secundă se poate transforma într-o tragedie financiară.

În 2008, după 4 ani de experienţă în acest domeniu solicitant nu numai financiar, Andreea şi-a dat demisia. S-a întors, ademenită de o ofertă financiară mai generoasă, însă a doua oară şi-a dat seama la timp că ajunsese din nou în faţa aceloraşi nisipuri mişcătoare. „Am înţeles că viaţa mea nu înseamnă neapărat corporaţie. Acum citesc, mă plimb, am timp de mine. Am căpătat o linişte şi încrederea că totul va bine. Am redescoperit toate lucrurile acestea cu o plăcere şi o energie nouă, pe care munca aproape că mi le furase“, povesteşte Andreea.

Acest articol a apărut în „Weekend Adevărul“.