Spitalele româneşti, în pragul unui nou ciclu

De 20 de ani numărul persoanelor vârstnice creşte (deşi natalitatea scade), durata de viaţa creşte, s-a achiziţionat aparatură medicală pe multe sute şi mii de milioane de euro, au fost introduse în arsenalul terapeutic cele mai moderne descoperiri farmaceutice, medicii români au bătut tot mapamondul pentru a se instrui. Procesul imi evocă un fenomen fiziologic.

La fiecare două săptămâni organismul unei femei fertile se pregăteşte pentru o eventuală fecundare şi hrănire a unui ovul. În absenţa fecundării însă – toată pregătirea se termină printr-o eliminare sângerândă, adesea neplăcută şi dureroasă, a ţesutului dovedit a fi fost excesiv şi inutil în absenţa necesarilor spermatozoizi veniţi la momentul oportun.

Spitalele din România intră brusc într-o astfel de fază, să-i spunem menstruală. Decalajul dintre aşteptări şi necesara finanţare face că personalul să emigreze, spitalele să-şi închidă din secţii, pacienţii să-şi cumpere din medicamente. Managerii de spitale, ameninţaţi cu demiterea dacă ratează încadrarea în alocările bugetare trimestriale, încep să se vaite pe la protectorii lor politici că li s-a dat o sarcină imposibilă. Pur şi simplu nu au cum să împace nevoile de finanţare cu banii de care dispun. Pe alocuri spitalele par a-şi rata menirea.

Pe lângă finanţarea inadecvată, măsurile de eficientizare au fost în totalitate ocolite, existând un adevărat cult al risipei. Descentralizarea făcută în special ca urmare a dorinţei UDMR de a mai pune o cărămidă la enclavizarea teritoriilor majoritar maghiare a atras după sine o altă nenorocire: dispariţia aproape totală a controlului. Directorii de DSP, spital, casa judeţeană de asigurări etc, îşi datorează funcţia trecerii pe care o au faţă de aceeaşi putere politică locală. Un control sau o reclamaţie se rezolvă astfel mai lesne la un pahar de bere cu liderul local al partidului decât prin acţiuni oficiale. Centrul – a se înţelege MSP – nici nu vrea şi mai ales nici nu mai poate interveni să aplice corecţii.

Au existat opinii conform cărora autorităţile locale, ajunse proprietare şi având un control total asupra managementului, vor interveni de frica electoratului. Realitatea dovedeşte că 4 ani sunt prea lungi pentru a acţiona sub un asemenea stimul, iar costurile intreţinerii unui spital modern sunt gigantice comparativ cu nivelul cheltuielilor unei primarii obişnuite.

Guvernul şi-a păstrat unele prerogative, în special ceea ce priveşte cheltuielile de personal. Prin lege (care însă – ca orice lege poate fi modificată peste noapte) se impune spitalelor o limită de 70% a cheltuielilor de personal. Mai mult, salariile şi motivarea suplimentară sunt reglementate tot prin lege, deşi spitalul nu primeşte niciun ban de la bugetul de stat. Astfel, întreaga responsabilitate managerială este lipsită de sens – directorul semnând aproape automat state de plată, facturi de utilităţi, etc, asupra cărora nu poate interveni aproape de loc. De ce să-şi mai bată capul cu alte măsuri de vreme ce la sfârşit oricum va ieşi pe minus?!

Imposibilitatea unei funcţionari intr-o minimă normalitate a spitalelor face ca toată lumea să dorească a trage un oblon gros în faţa opiniei publice. Transparenţa ar face să se vadă discrepanţele de finanţare între spitale similare, să se vadă că în mod vădit banii nu ajung şi că autorităţile centrale ar trebui să ia măsuri radicale de modificare a sistemului de finanţare şi, în cele din urmă, că există diferenţe majore între consumurile specifice ale diferitelor spitale.

Ce se poate face însă, acum, în condiţiile în care este improbabilă o finanţare suplimentară de la buget? Se pot lua măsuri ca acest proces menstrual să fie cât mai igienic, să permită pregătirea pentru o nouă încercare de a intra în normalitate.

• CNAS trebuie să impună o creşterea a tarifelor pe caz decontat – chiar dacă va trebui să facă concomitent o reducere a numărului de servicii contractate. Partea variabilă a cheltuielilor – cele cu medicamentele şi materialele consumabile va beneficia de un balon de oxigen dar va lăsa neschimbată problema cheltuielilor fixe – cu utilităţile şi personalul. În perspectivă, spitalele vor trebui să ia decizii strategice privind reducerea ofertei şi reorientarea către ambulatoriul propriu de specialitate, ceea ce ar putea să afecteze şi cheltuielile cu personalul medical.
• Reducerea utilizării spaţiilor excedentare şi eventuala închiriere a acestora pentru asistenţă medicală privată.
• Introducerea pe scară largă a coplăţilor pentru acele acte medicale preferenţiale sau care nu reprezintă o necesitate. Nu putem să ne văitam de sărăcie şi să şi clamăm gratuitatea generalizată în acelaşi timp!
• Asigurarea unei transparente totale – ex liste de medicamente garantate, nivelul acoperirii cu personal de specialitate şi cu aparatură minim necesară pentru o funcţionare normală a spitalului. Azi MSP gestionează o pagină pe site-ul propriu cu astfel de date la care însă accesul este parolat!  
• Organizarea de licitaţii zonale sau naţionale pentru orice aprovizionare a spitalelor care depăşesc anumite sume anuale. Promisiunea ministrului Arafat si ulterior a lui Nicolaescu de a organiza licitatii nationale, materializată într-o OUG, a ramas o simplă vorbă goala. Aşa se face ca în locul promiselor economii MSP se face vinovat de generarea de pagube prin nerespectarea termenelor impuse prin lege!  
• Evidenţierea costurilor specifice fiecărui spital şi eliminarea factorilor care conduc la discrepanţe majore între unităţi similare. Spitale similare au utilizari radical diferite a infrastructurii, atât în ceea ce priveste numarul de intervenţii cît şi de invesţigatii!
• Eliminarea internarilor care nu sunt necesare şi scurtarea duratei spitalizarilor.
• Obligarea autorităţilor locale să elaboreze planuri de redresare financiară pe 3-4 ani – care să nască obligaţii de natură legală dar şi electorală.
• Evaluarea cost-eficacităţii întregii activităţi a spitalului prin studii de specialitate. Vremea în care un medic dorea să ajungă director pentru a-şi favoriza secţia sau să-şi asigure dotarea pentru desfăşurarea viitoare a profesiunii trebuie să fi apus.

Ceea ce se întâmplă în zilele noastre este dureros şi neplăcut. Acest fenomen trebuie însă privit cu responsabilitate şi să fie luat ca o oportunitate pentru a pregăti sistemul sanitar pentru un nou ciclu – poate ceva mai scurt de 20 de ani, care sa se finalizeze printr-o dorită normalizare. Aceasta este sarcină ar trebui să şi-o asume Ministrul Sănătăţii, iar noi nu vom face decât să-l sprijinim în demersul său!