Interacţiunea umană, medicament şi elixir de viaţă lungă

În ziua de astăzi suntem bombardaţi cu nenumărate informaţii despre cum să trăim sănătos, astfel încât să beneficiem de o durată de viaţă cât mai mare. Factorii principali care influenţează durata de viaţă pot fi împărţiţi în trei categorii principale: factori genetici, factori de mediu şi factori care ţin de stilul de viaţă adoptat.

Anual sunt realizate studii medicale, cercetări în domeniul geneticii, nutriţiei, îngrijirii şi prevenţiei, iar statisticile demonstrează că, începând cu a doua jumătate a secolului nouăsprezece, durata medie de viaţă a crescut considerabil, dar nu a depăşit cu mult vârsta de optzeci de ani. Un aspect foarte important pentru viaţa individului este nu atât acela al prelungirii vieţii cu orice preţ, cât cel al unei îmbătrâniri cât mai sănătoase, calitatea vieţii persoanei în vârstă fiind în zilele noastre o temă care merită toată atenţia.

Există pe glob zone unde populaţia atinge în mod obişnuit vârste înaintate precum nouăzeci şi chiar o sută de ani, având o stare de sănătate satisfăcătoare, iar în anumite comunităţi există indivizi care au depăşit chiar şi aceste numere, înscriindu-se printre recordurile lumii. Aceste zone sunt numite  „Zone Albastre“ (Blue Zones), sunt plasate în diferite colţuri ale lumii şi au început să atragă din ce în ce mai mult atenţia şi curiozitatea specialiştilor în materie de sănătate şi longevitate. Menţionăm aici doar câteva, cum ar fi Okinawa (Japonia), Sardinia (Italia), Loma Linda (California, SUA), Ikaria (Grecia), Nicoya (Costa Rica), doar pentru a sublinia diferenţele culturale, climatice şi genetice pe care orice statistici realizate în aceste regiuni le-ar putea evidenţia.

Oricât am urmări să optimizăm condiţiile noastre de mediu, hrana pe care o consumăm sau activităţile pe care le realizăm, necesitatea prezenţei altor persoane semnificative în viaţa noastră va rămâne aceeaşi.

Dacă vom analiza elementele psiho-sociale comune tuturor acestor zone, concluziile la care vom ajunge ne vor uimi: structurile sociale ale acestor comunităţi sunt bazate pe principii de viaţă incluzive, indivizii trăind înconjuraţi de membri ai familiei, prieteni, intrând mereu în contact unii cu alţii, având in viaţa lor cel puţin două-trei relaţii semnificative şi consistente. Analizând viaţa omului modern de astăzi, oare câte persoane ar putea spune că au în viaţa lor astfel de relaţii? Câţi dintre noi ar putea afirma că, în eventualitatea unei crize personale – boală, divorţ, decesul cuiva drag etc. – au pe cineva care să le poată oferi ajutorul de care au nevoie, chemând un doctor, oferindu-le îngrijire dacă sunt imobilizaţi la pat sau pur şi simplu cineva cu care să poată împărtăşi grijile de zi cu zi sau aspiraţiile personale?

Aristotel definea fiinţa umană ca fiind un „animal social“. Oricât am urmări să optimizăm condiţiile noastre de mediu, hrana pe care o consumăm, activităţile pe care le realizăm, necesitatea prezenţei altor persoane semnificative în viaţa noastră va rămâne aceeaşi. Alfred Adler, fondatorul psihologiei individuale, susţinea aceeaşi idee a omului văzut ca fiinţă socială: având o natură fragilă, individul nu poate supravieţui separat de semenii săi. Ba mai mult, dezvoltarea noastră personală, a aptitudinilor, talentelor şi chiar a imaginii de sine sunt strâns legate de prezenţa semenilor noştri. Ne naştem cu un sentiment intrinsec de inferioritate – copilul realizează că există multe lucruri pe care el încă nu le poate realiza asemeni adulţilor – pe care vom urmări să îl depăşim în mod continuu întreaga viaţă, acesta fiind motorul principal al evoluţiei noastre ca fiinţe, iar mediul social este cel care ne modelează şi în funcţie de care ne formăm personalitatea. Apariţia grijii pentru semeni derivă astfel, în mod natural, din sentimentul de apartenenţă la comunitate, din valorile transmise prin intermediul educaţiei privind modelele de cooperare între semeni. Adler defineşte conceptul de interes social ca fiind o cale naturală prin care omul se poate întregi pe sine însuşi, compensând astfel slăbiciunile sale native. El scrie:

„Din moment ce fericirea adevărată este inseparabilă de sentimentul de a da, este clar că o persoană socială este mult mai aproape de fericire decât persoana izolată care se străduieşte spre superioritate.“ (Din „Psihologia individuală“, A.Adler 1926)

Cu alte cuvinte, sentimentul de apartenenţă a individului încă din primii ani de viaţă la grupul social (familia sau persoanele care oferă îngrijirea primară) este baza dezvoltării noastre sănătoase generale, a conştiinţei propriei valori; dacă acest sentiment nu a fost cultivat încă din anii copilăriei, prin întâmpinarea corespunzătoare a nevoilor celui mic în funcţie de etapele specifice de dezvoltare ale acestuia, individul ajuns adult va fi predispus spre tendinţe nevrotice, nefericire, stări de gol interior, lipsit fiind de curajul de a explora, de optimismul şi încrederea în sine necesare unei vieţi echilibrate.

Privim de multe ori cu nostalgie în trecut, la formele arhaice de organizare socială, în care sentimentul de apartenenţă al indivizilor la comunitate era mult mai pregnant, fapt ce oferea un cadru psiho-emoţional securizant, stabil, echilibrat. Omenirea a evoluat, astăzi se pune mare preţ pe dezvoltarea personală individuală, ceea ce este foarte benefic fără îndoială, cu toate acestea cazurile de depresie şi anxietate s-au înmulţit. Suntem mult mai avansaţi în toate ariile vieţii noastre, in special în această eră în care tehnologia s-a dezvoltat exponenţial, uşurând comunicarea, cu toate acestea nu ne-am simţit niciodată mai izolaţi şi mai singuri. Poate că familia în care am crescut nu a fost una dintre cele mai armonioase şi suportive, poate că de-a lungul anilor de studii nu am avut colegi cu care să simţim că rezonăm, şi nici nu am fost încurajaţi să ne facem prea mulţi prieteni, astfel ajungem la vârsta maturităţii fără a fi antrenaţi în arta relaţionării cu ceilalţi. Există mulţi adulţi în ziua de astăzi care nu au nici măcar un prieten semnificativ în viaţa lor şi care, declarându-se dezamăgiţi de semenii lor, menţin unele legături superficiale de amiciţie, sau preferă să se retragă în spatele unui zid amar al izolării. Dacă ar fi să analizăm traiectoria acestei categorii de persoane putem însă observa că eforturile lor de a creea legături substanţiale cu alţi oameni au fost dintotdeauna la fel de superficiale. Concluzia este una simplă: un om care simte cel mai adesea că este singur şi neînţeles, continuu „dezamăgit“ de relaţiile din viaţa sa, are datoria de a-şi analiza propriul stil de a acţiona, propriile atitudini în relaţionarea cu ceilalţi, şi mai ales acele teme care tind să se repete - „eu sunt cel care oferă totul dar nu primeşte nimic în schimb“, „oamenii sunt răi şi egoişti, fiecare îşi vede propriul interes şi cel mai bine este să faci la fel“, „nu am nevoie de nimeni în viaţa mea, un om puternic se descurcă singur“, etc.

Nenumărate studii au demonstrat rolul hormonilor în funcţionarea noastră noastră atât fizică cât şi psihică. Menţionăm pe scurt doar câteva exemple şi câteva funcţii principale: oxitocina, supranumit şi „hormonul tandreţii" ajută la inhibarea stresului şi ameliorează durerile, dopamina sau „hormonul plăcerii" îmbunătăţeşte abilităţile cognitive şi motorii, serotonina cunoscută ca fiind „hormonul fericirii" ne scapă de depresie, îmbunătăţind totodată funcţiile sistemului digestiv. Prin injectarea acestor hormoni în şoriceii de laborator, cum ar fi oxitocina, s-a observat cum aceştia îşi modifică radical comportamentele şi abilităţile, iar interacţiunile dintre ei devin considerabil pozitive. Inversând modul de observare, prin introducerea unor sisteme speciale de monitorizare a chimiei hormonale şi a comportamentelor, s-a observat că, atunci când şoriceii interacţionau pozitiv – când proaspăta mamă îşi alăpta puii, când aceştia se jucau între ei sau pur şi simplu erau stimulaţi din exterior pentru a simţi plăcere, aceiaşi hormoni erau secretaţi în corpul lor. Contribuţia acestor experimente la creşterea calităţii vieţii umane este uriaşă, concluziile aducând în prim plan factori de natură inter-relaţională care au menirea să ne ajute în vederea îmbunătăţirii stării noastre de sănătate psiho-fiziologice, cum ar fi: atingerea afectuoasă, intimitatea, jocul, cooperarea, prezenţa semenilor etc.

Un om care este conectat cu ceilalţi prin intermediul unor relaţii autentice, profunde, este un om mai sănătos şi mai fericit.

A interacţiona prin intermediul tehnologiei nu este acelaşi lucru cu interacţiunea directă umană; atunci când avem în faţa noastră o persoană reală circuitele noastre neuronale se activează în moduri specifice, antrenând procese cognitive şi emoţionale complexe în vederea înţelegerii mesajelor verbale şi non-verbale ale celuilalt, a comunicării şi empatiei. Toate aceste lucruri nu se realizează la fel atunci când interacţiunea se limitează la mesaje scrise sau conversaţii audio-video. În plus,un simplu schimb de priviri, strângerea unei mâini, o uşoară bătaie pe spate sau chiar un „Hi 5“ pot genera în organismul nostru o întreagă avalanşă de neurotransmiţători care au un impact benefic miraculos asupra stării de sănătate, asemeni unui medicament pe care ni-l putem administra oricând. Putem să ne salutăm vecinii, vânzătorul de la magazinul din colt, poştaşul sau taximetristul care ne însoţeşte într-o scurtă călătorie prin oraş, orice ocazie de a stabili un contact uman poate fi folosită asemeni unui supliment alimentar pe care îl putem lua zilnic, doar că în acest caz el va în consta în doze de oxitocină şi dopamină. Dopamina ne conferă o stare generală de bine în mod aproape instantaneu, iar oxitocina scade nivelul cortizolului, care este un hormon al stresului şi care, din păcate, este prezent la noi toţi din abundenţă şi, în plus, oxitocina creşte starea de încredere în sine.

Un om care este conectat cu ceilalţi prin intermediul unor relaţii autentice, profunde, este un om mai sănătos şi mai fericit. A avea astfel de raporturi cu semenii este în puterea noastră, punctul de pornire poate fi oricare, oricând putem începe să facem demersuri în vederea îmbunătăţirii relaţiilor cu cei care deja există în viaţa noastră sau să ne îndreptăm către persoane cu care simţim că avem afinităţi şi interese comune. Prietenii sunt familia pe care ne-o putem alege singuri în funcţie de dorinţele şi aşteptările noastre, şi vom beneficia de legături consistente cu aceştia în măsura în care vom şti să dăruim, să ne cultivăm atitudinea de interes în interesul celuilalt.