Tratamentul bolilor vasculare întârzie maladia Alzheimer

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Maladia Alzheimer este o boală neurodegenerativă, a doua ca frecvenţă după Parkinson
Maladia Alzheimer este o boală neurodegenerativă, a doua ca frecvenţă după Parkinson

Evoluţia bolii Alzheimer poate fi încetinită prin prevenţie şi prin acţiune asupra factorilor de risc modificabili, precum bolile cardiovasculare şi cerebrovasculare. Aceşti factori de risc trebuie identificaţi cu mult înainte ca boala să ajungă în stadiul de demenţă, atrag atenţia medicii neurologi.

Nu toate tulburările de memorie înseamnă boală Alzheimer, dar este important să ne gândim din vreme la prevenirea unor factori de risc modificabili, care pot duce, în timp, la alterarea sănătăţii creierului şi la apariţia problemelor de memorie legate de demenţă, atrag atenţia medicii neurologi. Dintre aceşti factori de risc, specialiştii subliniază hipertensiunea arterială, diabetul şi obezitatea. „Cum ajung oamenii la doctor dacă nu-i supără nimic? Ei bine, aici trebuie lucrat. Un aspect particular asupra căruia putem să acţionăm tocmai pentru a preveni nu îl reprezintă mecanismele bolii pentru care, din păcate, nu avem soluţii terapeutice, ci factorii de risc“, explică prof. dr. Ovidiu Băjenaru, preşedintele onorific al Societăţii de Neurologie din România.

Specialistul menţionează, în primul rând, factorii de risc metabolic şi vascular. „Trebuie să le spunem tuturor că diabetul zaharat, hipertensiunea arterială, obezitatea şi toţi ceilalţi factori de risc – fibrilaţia atrială, bolile cardiace – sunt, în egală măsură şi factori de risc pentru boala coronariană, pentru accidentul vascular cerebral şi pentru grăbirea manifestării clinice a bolii Alzheimer“, adaugă acesta.

Diabet zaharat de tip 3

Acesta este de fapt, avantajul medicilor în prezent: că pot să identifice factorii de risc cu mult înainte ca boala să ajungă în faza de demenţă şi să-i trateze, spune prof. dr. Ovidiu Băjenaru. „Tratându-i corect, avem şansa să prevenim ca pacientul să ajungă să se manifeste în stadiul demenţial, şi dacă totuşi ajunge să se manifeste, acest lucru să se întâmple mai târziu.“

Iar dacă boala Alzheimer se instalează, pe măsură ce pacientul avansează în vârstă, nu trebuie uitat că, de fapt, medicii nu tratează demenţa în sine, care deocamdată nu beneficiază decât de un tratament simptomatic, ci bolnavul cu maladia Alzheimer, care are, de regulă, alte afecţiuni asociate. „Bolnavul cu Alzheimer are multe comorbidităţi şi mă refer în principal la bolile vasculare – cardiovasculare şi cerebrovasculare. De aceea, neurologul şi, uneori, cardiologul, trebuie să facă parte din echipă. Din păcate, adesea sunt ignoraţi şi este foarte rău. Pentru că, de exemplu, tratamentul hipertensiunii la pacientul cu boala Alzheimer este diferit şi presupune nişte nuanţe de abordare, pentru că se modifică mecanismele de reglare a tensiunii la nivel cerebral tocmai prin natura neurodegenerativă a bolii“.

Boala Alzheimer creează mari probleme şi cu rezistenţa la insulină. „Sunt experţi în care numesc maladia Alzheimer «diabet zaharat de tip 3». Pentru că există nişte alterări ale insulinei la nivel cerebral care sunt profunde, fundamentale şi care modifică mecanismele bolii. Şi despre care trebuie să ştim şi să le abordăm global.“

Stadiile uşoare permit continuarea normală a vieţii

Atunci când apar tulburările cognitive, orice persoană ar trebui să ştie că e nevoie de o evaluare generală a stării de sănătate. „Poate că este vorba despre o tulburare tranzitorie; poate că este generată de alte afecţiuni, precum anemiile severe, hipotiroidiile, problemele vasculare care se pot controla, de diabetul care se poate controla. Prin urmare, pacienţii trebuie să ia legătura cu medicul de familie pentru a-şi face analizele uzuale, chiar şi pe cele specifice, în vederea elucidării acestor tulburări“, recomandă prof. dr. Cătălina Tudose, medic psihiatru, preşedinta Societăţii Române Alzheimer. Dacă sunt eliminate celelalte afecţiuni somatice care pot genera asemenea probleme, atunci orientarea trebuie să se facă, prin medicul de familie, către un specialist – fie psihiatru, fie neurolog, fie geriatru. „Oricare dintre aceşti trei specialişti are capacitatea de a evalua o tulburare neurocognitivă“, spune prof. dr. Tudose.

Universitarul insistă asupra faptului că este foarte important ca oamenii să vină la medic atunci când apar aceste probleme: „Trebuie să se investigheze, să încerce să afle de unde provine deficitul, să-l corecteze dacă se poate, iar dacă nu se poate, să intre în evidenţa unui serviciu în stadiile uşoare“.

Stadiile uşoare de demenţă din boala Alzheimer presupun continuarea vieţii aproape în parametri normali: în cele mai multe cazuri, continuarea unei activităţi profesionale, luarea unor măsuri pentru contracararea unor complicaţii care pot să apară, consilierea şi educarea familiei pentru a şti ce să facă în perioada care va urma. „Boala Alzheimer poate evolua într-un interval foarte vast, cuprins între 4 şi 20 de ani. Dacă nu ai alte afecţiuni somatice şi îngrijirea este bună, evoluţia poate fi îndelungată. Cu alte cuvinte, trebuie să-ţi faci un plan de viitor. Şi tu ca persoană care ai primit acest diagnostic, dar şi familia ta. Să-ţi administrezi cumva viaţa, bunurile. Şi să încerci să lupţi cu boala“, ne sfătuieşte prof. dr. Cătălina Tudose.

Iar acest lucru se poate, dă asigurări universitarul: „Creierul are o capacitate foarte mare. Sigur că în momentul în care boala s-a declanşat, ea nu mai poate fi oprită, dar creierul poate fi ajutat prin stimulare cognitivă şi prin corectarea factorilor de natură vascular cerebrală“.

Diagnosticul tardiv pune la grea încercare familia

Riscurile unui diagnostic tardiv sunt imense şi pentru persoana afectată de boala Alzheimer, dar şi pentru familie şi pentru societate. „Pentru persoana în cauză poate că este cel mai important risc, pentru că, de multe ori, nu i se oferă îngrijirea de care are nevoie. Nici mediu securizant, nici stăpânirea tulburărilor de comportament sau a durerii care poate exista de multe ori“, subliniază prof. dr. Cătălina Tudose.

Dar impactul bolii este devastator şi asupra membrilor familiei. „Ei nu pot face faţă acestor simptome. Îşi pierd locurile de muncă, cheltuiesc foarte mult, apar alte consecinţe în plan familial. De multe ori, apar despărţiri, complicaţii legate de cheltuielile pe care le presupune a angaja pe cineva care să stea cu pacientul 24 de ore din 24, în situaţia în care o instituţie nu este disponibilă“, spune specialista. Instituţiile care să îngrijească pacienţi de acest gen sunt foarte puţine. În majoritatea cazurilor, ei sunt respinşi din cauza dificultăţii îngrijirii. „În aceste condiţii, instituţiile sanitare de acuţi sunt presate de aceste persoane: camerele de gardă de psihiatrie, spitalele de psihiatrie. Aici, durata de spitalizare este de 7-14 zile. Ei nu pot fi preluaţi. În cel mai bun caz, ca să spun aşa, asta se întâmplă.“

Însă, o familie informată, care cunoaşte bine situaţia bolii, ştie că ea va avea cu siguranţă o evoluţie în această direcţie, se organizează. „Şi atunci, te interesezi la autorităţile locale, îţi consulţi prietenii, îţi evaluezi bugetul, găseşti oameni care te pot ajuta într-o formulă sau alta.“ Teoretic, există şi opţiunea asistenţei la domiciliu, există organizaţii nonguvernamentale care pot ajuta, există un ajutor financiar pe care îl dă statul. „Statul recunoaşte demenţa Alzheimer ca handicap şi oferă ajutor material în diverse etape. Chiar drept de însoţitor. Dar pentru a beneficia de toate acestea, cineva trebuie să se intereseze, trebuie să întocmească nişte dosare, trebuie să ia informaţii“, recomandă prof. dr. Cătălina Tudose.

Trebuie controlate tulburările de somn

Pe de altă parte, o legătură bună cu medicul de familie şi cu medicul psihiatru duce la stăpânirea tulburărilor de comportament în mare măsură. „Dacă ştii, eşti învăţat cum să reacţionezi şi tu – pentru că sigur, familia respectivă poate fi indignată dacă bolnavul este acuzată de furt. În astfel de situaţii, familia are un comportament de pedeapsă faţă de pacient, iar lucrurile se agravează. Dar, dacă tu ştii că pot să apară asemenea simptome şi nu te sperii nemaipomenit că mama vorbeşte cu nişte persoane imaginare, ştii şi că nu trebuie să-i ajustezi tratamentul doar pentru asta. Dacă-i controlezi tulburările de somn, dacă-i controlezi nutriţia, nu mai apar situaţii atât de grave din punct de vedere medical.“ Dar altfel, ele se pot declanşa, pentru că este vorba, de fapt, de o neglijare profundă şi îndelungată care vine din partea familiei, a societăţii, a structurilor medicale şi sociale. „Într-o comunitate mică, în care ani mulţi se observă anumite manifestări şi totuşi nimeni nu face nimic, sigur că se ajunge într-un moment de impas“, avertizează medicul psihiatru.

 „Ar fi trebuit să cunoaştem mai din vreme simptomele bolii“

În România, sunt circa 300.000 de pacienţi cu boala Alzheimer, conform statisticilor. Diagnosticul pune la grea încercare familiile care trebuie să găsească soluţii pentru pacienţii care ajung la medic în faze avansate de boală. Mihai are 34 de ani şi este din Bucureşti. De şase ani, bunica lui, în vârstă de 80 de ani, este internată într-un centru privat pentru bolnavii cu demenţe. „Diagnosticul a fost pus atunci când situaţia era deja gravă. Ar fi trebuit să cunoaştem semnele mai din vreme, dar noi am observat că este ceva în neregulă atunci când bunica avea 70 de ani şi avea halucinaţii. Povestea că vede luminiţe care ba apar, ba dispar, ba pe gard, ba pe perete“, povesteşte Mihai. După care, femeia începea să mute obiectele de prin casă. „Ouăle, în loc să le pună în frigider, le punea la congelator. Pâinea o punea în frigider. Nu mai respecta normele de igienă. Nu se mai spăla. Uita nume. Noi am crezut că din pricina vârstei.“ Apoi, nu mai recunoştea persoanele din familie, spunea alte nume. Începea să vorbească despre persoane care nu mai erau de multă vreme ca şi când ar fi fost prezente.

În primele luni de la diagnostic, bătrâna a fost îngrijită de soţul ei care însă s-a stins între timp, iar familia a fost nevoită să găsească altă soluţie. Simptomele s-au înrăutăţit. „Bunica nu mai ştia în ce an suntem şi nici măcar cum o cheamă.“ Două femei din sat au fost plătite pentru a sta zi şi noapte cu bătrâna. „Una dormea cu dânsa, iar cealaltă gătea. Dar situaţia s-a agravat şi mai mult. Bunica nu mai ştia să meargă la toaletă, iar femeile din sat au început să o considere nebună“, îşi aminteşte Mihai.

2.000 de lei pe lună într-un centru privat

A început căutarea unui centru de stat care să-i ofere bătrânei servicii medicale şi sociale adecvate. Dar acest lucru s-a dovedit imposibil. Singurul centru de sector era un simplu azil de bătrâni, supraaglomerat, iar femeia nu avea mutaţie pentru a putea fi internată. „Am dus-o într-un centru privat de lângă Bucureşti pentru persoane cu probleme psihice, unde se ajunge cu greu chiar şi cu maşina personală. Plătim 2.000 de lei pe lună, dar nu banii sunt principala problemă, ci lipsa personalului specilizat pe mai multe afecţiuni. Adică doctori neurologi, psihiatri sau dentişti, pentru că pacienţii au mult mai multe nevoi. Centrul are contract cu un medic generalist şi mai puţin cu medici specialişti“, explică Mihai.

Bunica lui are acum probleme cu dantura, care nu se pot rezolva acolo în centrul în care este internată. „Trebuie să o elibereze din centru o perioadă pentru ca s-o putem duce la un medic stomatolog. Bunica nici nu poate merge foarte bine. Ar fi de preferat să fie toate aceste servicii integrate acolo.“ Singurul lucru pozitiv în acest centru e că personalul are bunăvoinţă, dar în timp s-a dovedit că angajaţii nu ştiu foarte multe despre îngrijirea bolnavilor cu maladia Alzheimer. „Sunt foarte slab pregătiţi, nu au proceduri clare. Le fac bolnavilor strictul de curăţenie şi îi schimbă. Într-o cameră de 15 metri pătraţi sunt şase paturi, aproape lipite unul de altul. Îţi este foarte greu să intri cu un fotoliu rulant la unii dintre pacienţi. Dacă vii în vizită, este greu să stai la patul pacientului, pentru că îi deranjezi pe ceilalţi“, se plânge Mihai.

În centru există, însă, un living unde se poate sta şi o curte unde din când în când sunt scoşi pacienţii. „Bunica nici nu poate mânca singură. Dânsei trebuie să i se dea. Aproape că nici nu poate înghiţi. Trebuie să ai foarte mare răbdare cu un astfel de pacient. Ar trebui să aibă o anumită dietă, dar acolo nu servesc decât mâncare pentru cei care ţin regim sau pentru cei care nu ţin. Bunica a slăbit foarte tare în ultima perioadă, probabil că şi din pricina vârstei, dar şi din pricina faptului că trebuie să i se dea mâncare.“ Internarea bunicii lui Mihai într-un centru privat cu servicii speciale pentru bolnavii cu Alzheimer ar costa 5.000 de lei pe lună, sumă pe care acesta nu şi-o poate permite.

Viață sănătoasă



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite