Coplata – sau cum nu poţi atinge un obiectiv pe care nu-l ai!

„Domnul Banicioiu, noul ministru al Sănătăţii, ne-a anunţat că la nivel naţional nu s-au strâns din coplata nici măcar bani cât echivalentul unui aparat de imagistică performant.”

Asistăm, de câteva săptămâni, la o sarabandă a declaraţiilor aiuritoare privind coplata. Tonul a fost dat de ministrul Nicolaescu, la începutul anului, a fost urmat de mai toţi reporterii posturilor de televiziune!

Domnul Banicioiu, noul ministru al Sănătăţii, ne-a anunţat că la nivel naţional nu s-au strâns din coplata nici măcar bani cât echivalentul unui aparat de imagistică performant. Apreciez măcar faptul că nu s-a pronunţat radical împotriva coplăţii, declarând că încă se evaluează rezultatele.

Fiecare echipă ministerială, în frunte cu ministrul, ia şi anulează decizii, judecind totul strict prin prisma interesului politic de moment sau a logicii lor personale, fără a avea informaţiile complete, înţelege sau urmări măsurile care se întind pe perioade de timp care exced mandatului ei. Guvernele succesive ale României sunt lovite de un fel de cecitate: nu au memorie instituţională. Alungind funcţionarii precedentei echipe, dau un ERASE grosolan peste raţiunea măsurilor luate de predecesorii lor şi nu au cum să ia sau să înţeleagă măsurile strategice, pe termen lung.

Ca om profund preocupat de îmbunătăţirea sistemului de îngrijiri de sănătate din ţara noastră, mă tem că vor exista voci care să-l determine pe ministrul Banicioiu să se prezinte triumfalist în faţa lui Victor Ponta şi să-i spună „Domnule Premier, am luat o măsură salutară, putem anunţa populaţia că, în sfârşit, eliminăm o taxă, după nenumăratele taxe noi introduse!”

Sper că această analiză va ajunge la Nicu Banicioiu, măcar pe calea consilierilor de presă.

Iată câteva precizări, care ţin de istoria recentă (3 ani):

-        Coplata a fost introdusă în urma negocierilor cu reprezentanţii FMI. Pe fond, aceştia au încercat să recomande metode clasice, întâlnite peste tot în lume, pentru a găsi soluţii la problema gravă şi perenă a unei finanţări a sistemului sanitar în vădită discrepanţă cu nevoile şi oferta oficială de servicii. Dacă  Guvernul României nu doreşte să aloce mai mulţi bani de la buget, aceştia totuşi trebuie să vină de undeva, din taxare suplimentară sau dintr-o contribuţie mai mare. Cum de creşterea contribuţiei nici nu se pune problema (deşi este imperios necesară) nu a mai rămas ca sursă suplimentară decât coplata.

-        Guvernele succesive, cu reprezentanţi ai UDMR şi ulterior PNL la conducerea MS, i-au ameţit cât au putut pe reprezentanţii FMI, îngropând în Parlament un proiect de lege de introducere a coplăţii DEŞI coplata era deja, în întregime, legiferată. Când FMI şi-a pierdut răbdarea şi funcţionarii lor s-au săturat să mai fie luaţi de proşti, au introdus promisă măsură în rândul criteriilor structurale şi aceasta a fost pusă în practică.

-        Ultimă lovitură a fost dată conceptului de către Eugen Nicolaescu. Dintr-un populism fără margini i-a anunţat pe reprezentanţii FMI, în direct, în cadrul unei conferinţe de presă chiar, la care aceştia participau, că taxa respectivă este plafonata la echivalentul a 2,2 euro. Este greu de descris perplexitatea reprezentantului FMI! Negocierile fuseseră duse pentru a găsi o nouă sursă de finanţare pentru sănătate şi nici de cum pentru a satisface o idee fixă a FMI. Pentru aceasta însă, cuantumul coplăţii trebuia să fie unul consistent, de ordinul a cel puţin 10-30 de euro per internare la care să se adauge eventual coplăţi procentuale pentru anumite manevre sau investigaţii! Reprezentantul FMI a dat a lehamite din mână şi a renunţat să mai comenteze. Limbajul corpului însă a vorbit de la sine: „Faceţi ce vreţi, dacă nu vă pasă, este ţara voastră, sunt bolnavii voştri!”

-        O ultimă precizare – care însă este ancorată în timp undeva mai îndepărtat, în anul 2005. La acea vreme, mă îndoiesc că cineva îşi mai aduce aminte, am reuşit să impun o măsură pe care prea puţini au înţeles-o: la externare spitalul trebuie să îi ofere pacientului un decont, doar cu valoare informativă, referitor la sumele care au fost cheltuite cu internarea sa. Iniţial contabilii au oftat, managerii care s-au succedat au înghiţit măsură fără a înţelege logica ei, mai ales că sumele respective nu intrau într-un circuit contabil real. Iată raţiunile care au stat la baza acestei “birocraţii inutile”:

• pacienţii au avut (au) ocazia să vadă că sănătatea nu este gratuită – pentru fiecare internare, din cele mai puţin consumptive – se cheltuiesc cel puţin 2000 lei! Fiecare pacient poate astfel să vadă că pentru o contribuţie lunară mică (prea mică) se fac cheltuieli semnificative atunci când este la nevoie. Practic, cu un pensionar cu o pensie de 1500 lei – la o internare se cheltuie cel puţin contribuţia sa pe 2 ani, asta dacă ignorăm alte accesări ale sistemului de asigurări, precum reţetele compensate sau consultaţiile în ambulator.
• reprezenta un pas necesar pentru introducerea coplăţii procentuale.  

O spun clar, ca să fie bine înţeles de toţi cei care îşi dau astăzi cu părerea:

„Nimeni, niciodată, nu poate atinge un obiectiv pe care nu-l are!!!”

Aşa cum a fost pusă în practică de catre ministrul Eugen Nicolăescu coplata nu avea menirea de a strânge bani la bugetul spitalelor! A face evaluarea măsurii prin prisma acestui obiectiv este un nonsens! Ar fi trebuit să fim şocaţi dacă s-ar fi colectat 1-2% din bugetul spitalelor, de vreme ce această eventualitate este imposibilă matematic!

În anul precedent, au fost efectuate 4.467.383 internări. În medie 80% din persoanele internate se încadrau într-una din categoriile scutite (cu mare largheţe). Coplata de 2,2 euro este una maximală, spitalele având libertatea doar de a percepe sume mai mici.

Suma maximală, la nivelul întregii ţări, care ar fi putut fi colectată în maniera trasată de ministrul Nicolăescu era de... 1.965.648.52 EURO!!! Adică aprox 0,093% din bugetul spitalelor!

Ce se poate face în viitor în privinţa coplăţii:

• Primă măsură care poate fi adoptată este aceea de a nu schimba nimic. Este o măsură acceptabilă însă puţin probabilă pentru că deja oficialii MS se grăbesc să anunţe diverse analize. Indiferent cine şi cum face analiza, acesta ne va îndepărta de status quo.
• Desfiinţarea coplăţii. În opinia mea, este cea mai proastă măsură, de neiertat, care poate fi adoptată. Ţinând cont de contextul politic, va fi aproape imposibil, în următorii 3-4 ani, să mai fie reinstaurată, indiferent de formă.
• Dezvoltarea conceptului, considerând cele 12 luni de încasare doar o perioadă de acomodare.

Iată aspectele pozitive ale măsurii, până în prezent:

• În cele 12 luni nu s-a înregistrat niciun fel de protest din partea celor care au plătit coplăţi de maxim 2,2 euro. Nici nu ar fi existat motive.
• Lumea a înţeles că acum, pentru fiecare internare trebuie să contribuie cu o sumă oarecare (mică).
• Nu au existat dificultăţi tehnice legate de încasarea taxei.

Ce se poate face în viitorul apropiat:

• Trecerea la o coplata procentuală. Nu cred că este cineva în această tară care să considere că un procent din suma cheltuită cu spitalizarea reprezintă “prea mult” pentru bolnavi, indiferent cât de săraci sunt aceştia. Am argumentul puternic al faptului că de 20 de ani, bolnavii acestei ţări plătesc, în marea lor majoritate, peste 50% din preţul medicamentelor compensate şi nu am auzit, nici măcar o singură voce, una, care să ceară că nivelele de compensare să fie schimbate!! Doar 2% din valoarea decontului pentru internare, perceput de la toată lumea, poate reprezenta o sumă medie de 40 de lei/per internare. Trebuie să încetăm să fim ipocriţi! Până şi portarului de la uşa spitalului îi dăm mai mult pentru a intra oricând pe perioada internării pentru a ne vedea rudele! Un astfel de sistem ar însemna de 40 de ori mai mult decât se colectează în prezent iar la nivelul unui spital poate însemna aproximativ 20% din bugetul cheltuit pe medicamente!!
• Trecerea la o coplată legată de anumite prestaţii, medicamente sau materiale sanitare. Ar putea fi luată în studiu o modalitate de stabilire a coplăţii, cu nivele de compensare diferite în funcţie de statutul social şi de medicamentele oferite. Coplata 0 ar putea să fie stabilită numai pentru medicamentele generice, la pacienţii care au venit sub 740 de lei lunar. Restul ar trebui să suporte coplăţi similare tratării în ambulator, cu stabilirea, eventual a unui plafon superior peste care să nu se poată trece. S-ar putea impune o coplată pentru opţiunea pentru un anumit medic, oricum preferinţa noastră nu are cum să rămâne nerecompensată material. O parte din această coplată ar trebui legată direct de venitul oficial al medicului. Se poate stabili o coplată pentru anumite dispozitive implantabile sau proteze etc. Se poate stabili o coplată pentru unele tipuri de investigaţii sau la utilizarea lor peste un anumit număr.
• Ar putea fi luată în studiu o modalitate de stabilire a coplăţii, cu nivele de compensare diferite în funcţie de statutul social şi de medicamentele oferite. Coplata 0 ar putea să fie stabilită numai pentru medicamentele generice, la pacienţii care au venit sub 740 de lei lunar. Restul ar trebui să suporte coplăţi similare tratării în ambulator, cu stabilirea, eventual a unui plafon superior peste care să nu se poată trece.
• S-ar putea impune o coplată pentru opţiunea pentru un anumit medic, oricum preferinţa noastră nu are cum să rămâne nerecompensată material. O parte din această coplată ar trebui legată direct de venitul oficial al medicului.
• Se poate stabili o coplată pentru anumite dispozitive implantabile sau proteze etc.
• Se poate stabili o coplată pentru unele tipuri de investigaţii sau la utilizarea lor peste un anumit număr.

Să nu ne facem iluzii. Vor fi medici care se vor ridica impotriva unor asemenea masuri. Coplata înseamnă şi verticalizarea pacientului. Oamenii vor ridica vocea pentru a-şi apara cheltuiala facută, acolo unde este cazul!

Coplata în sine nu este cea mai fericită măsură. Visam la un concept comunist, utopic: „fiecăruia după nevoi!” şi trăim realitatea unui iad, în care pacientul este privit ca o sursă de venit pentru că decidenţilor nu le pasă, aşa cum nu le pasă nici de oamenii în halate albe, deopotrivă. Rezultatul este un sistem fără milă, în care pierdem zilnic vieţi şi cultivăm suferinţa bolnavilor şi îngrijitorilor lor, în care preferăm să ne facem că nu vedem decât să ne asumăm schimbarea şi preţul ei.

Coplata însă poate reprezenta o posibilitate de a ne apropia de ziua în care, noi toţi, în frunte cu cei care ne vor conduce la acea vreme, să vrem şi să înţelegem că nu mai putem aspira la medicină secolului XXI uitându-ne în curtea altor ţări, în vreme ce cheltuim de 10 ori mai puţin pe cap de locuitor pentru acest domeniu.

Coplata ne va obliga pe toţi să facem mai multe calcule, să scoatem la suprafaţă adevăruri ascunse şi să implicăm o întreagă populaţie în dezbaterile legate de sănătate, domeniu rezervat astăzi doar câtorva idealişti.

Visez la ziua în care politicienii se vor înghesui să se întreacă în oferte electorale pentru sănătate, pentru că o populaţie în conştiinţă de cauză va cere imperativ astfel de măsuri.

Coplata poate reprezenta momentul de cotitură către aceste timpuri sau încă o şansă pierdută!