Noul Cod Fiscal – încă un cui la coşciugul sănătăţii

„Nimeni nu pare a fi interesat cu adevărat de realităţile crunte din sistemul sanitar, de drama zilnică a pacienţilor şi a personalului medical, de dragul cărora, în teorie, decidenţii ar face orice.”

Guvernul, prin vocea premierului Ponta anunţa că este gata să-şi angajeze răspunderea pe un proiect de lege privind modificarea Codului Fiscal. Mai mult, scăderea TVA-ului, fie global fie doar la unele alimente de bază par a fi prioritatea numărul 1 în materie de imagine a lui Victor Ponta.

„Cum poate Guvernul să vină cu un program de reduceri de taxe fără să spună de unde astupi gaură?” Aceasta este întrebarea pusă de în urmă cu ceva vreme de Klaus Iohannis. Conform logicii Preşedintelui, măsură ar putea fi acceptabilă dacă ar fi evident cum se vor acoperi cele aproximativ 16 miliarde de euro reduceri de taxe.

Nici prim-ministrul, nici preşedintele nu se întreabă dacă nu cumva avem alte priorităţi amânate.

Este absolut inutil să ne văicărim ca spitalele arată că acum 50 de ani, că medicii ne pleacă pe capete, că nu avem aparate sau medicamente adecvate sau şcoli cu toalete în clădire, nu în curte. Guvernanţii nu au nici cea mai mică intenţie să îndrepte starea de fapt!

Să analizăm, spre exemplu, situaţia sistemului sanitar. Nu cred că se îndoieşte cineva de insuficienta resurselor alocate sănătăţii. Cum am putea asigura o suplimentare a cheltuielilor destinate îngrijirii bolnavilor?

1.      Varianta cea mai simplă ar fi mărirea contribuţiei la asigurările sociale (care acum 10 ani era de 7% angajat şi 7% angajator raportat la venitul brut). Cred că pe termen mediu nu vom avea un guvern capabil să introducă o astfel de măsură, o creştere a impozitării muncii salariale destinate sănătăţii, deşi măsura se impune.

2.      Finanţarea suplimentară prin cheltuieli din buzunar sau prin asigurări private de sănătate a fost încercată prin proiectul de lege a sănătăţii care a eşuat subit după conflictul mediatic Băsescu – Arafat. De fapt, acesta nici măcar nu a fost discutat pe fond. Oricum cred că proiectul ar fi fost sortit eşecului, România fiind foarte aproape de a atinge locul fruntaş în topul ţărilor care finanţează din bani privaţi sănătatea (în special prin spăgi şi partea necompensată a medicamentelor). A opta pentru un asemenea sistem în cazul unei ţări cu o populaţie predominant săracă este, în primul rând, neetic.

3.      A treia posibilitate este asigurarea unui influx din ce în ce mai mare de la bugetul de stat. Iohannis ar accepta noul Cod Fiscal dacă s-ar obţine echilibrul bugetar, adică stagnarea, ceea ce înseamnă că nici un ban nu va merge în plus la bugetul sănătăţii în următorii 3-4 ani, până bugetul se va stabiliza! Ponta, pe de altă parte,  vrea să puncteze politic prin scăderea TVA, lovind în ultima soluţie de distribuire a efortului crescut pentru sănătate. Principala sursă de alimentare a bugetului de stat este taxa pe valoare adăugată. Indiferent ce cumpărăm, TVA-ul final include toate celelalte sume plătite pe lanţul de producţie, taxa fiind fundamental una pe consum. TVA-ul reflecta capacitatea fiecărui cetăţean de a achiziţiona bunuri şi servicii, fiind direct legată de bunăstarea acestuia. În acest fel, banii care ipotetic se vor îndrepta de la bugetul de stat către sănătate vor fi o reflecţie a echitaţii sociale obţinută pe altă cale decât prin intermediul contribuţiei la FASS. Dacă astăzi ne-am propune să creştem finanţarea sănătăţii prin intermediul bugetului de stat, o soluţie ar fi chiar creşterea TVA. Desigur, 24% este deja un prag care nu mai poate fi depăşit. Dar dacă TVA-ul ar fi azi 19% şi am vrea să facem un efort naţional pentru sănătate nu ar fi acceptabil să creştem la 24% fie măcar pentru 2-3 ani?

Desigur, analiştii fiscali şi guvernul pot invoca ipotetice scăderi ale evaziunii, creşterea economică etc. Ponta se poate gândi la supravieţuirea politică, ar vrea să aibă cu ce să se laude în campania care urmează. Preţul plătit este prea mare. În principiu, nu aş avea nimic împotriva unei măsuri de reducere a TVA dacă ar fi însoţită de premize transparente, care să arate scenariile avute în vedere după adoptarea unei asemenea măsuri, care să includă şi soluţii pentru necesara finanţare suplimentară a sănătăţii. În absenţa unor asemenea informaţii, nu pot decât să ridic neputincios din umeri, văzând cum nimeni nu pare a fi interesat cu adevărat de realităţile crunte din sistemul sanitar, de drama zilnică a pacienţilor şi a personalului medical, de dragul cărora, în teorie, decidenţii ar face orice. Inclusiv să le amaneteze şansa de mai bine într-un viitor apropiat.