Cu cât ţara e mai săracă, cu atât Internetul e mai bun: şapte argumente

Serviciile, în ţările sărace, tind să fie mai ieftine, iar serviciile cele mai ieftine să fie şi cele mai larg răspândite.  Internetul e serviciul de divertisment cel mai accesibil (dincolo de televiziune), şi, de aceea, cel mai ieftin şi mai larg răspândit.

Timp aproximativ de lectură: 6 minute 

Acum două săptămâni discutam la Cultura.net, emisiunea mea de la Radio România, cu Paul Balogh (manager la Read Forward) subiectul manualelor alternative. La un moment dat, Paul a făcut o afirmaţie paradoxală: curând, a spus el, echipa lui va pleca la Târgul de Carte de la Frankfurt, şi acolo nu va avea Internet. Sau, altfel spus, ce se numeşte Internet la un hotel scump din Frankfurt nu se compară cu cel mai prost Internet din România. Cu cât ţara e mai săracă, cu atât Internetul e mai bun.

Am râs, mai ales că tot Paul abia pomenise faptul că România se află pe locul trei în lume în ceea ce priveşte gradul de penetrare al Internetului cu bandă largă (după alte clasamente: pe locul şase în ceea ce priveşte viteza). Aplicând regula lui Paul, ne-am afla pe locul trei în lume, de la coadă la cap, în ceea ce priveşte prosperitatea şi bogăţia. Ei, lucrurile nu stau tocmai aşa, însă regula pare, în mod empiric, să se verifice.

După emisiune m-am luat cu treburile zilei şi am uitat de acest paradox, până când o prietenă, care ascultase discuţia, m-a întrebat: dar de ce stau lucrurile aşa? Acum, prietena mea nu e o persoană foarte tehnică – şi am încercat să formulez câteva răspunsuri cu argumente non-tehnice. De fapt, primele două argumente sunt oarecum tehnice, iar restul sunt conjuncturale.

1.. Românii (ok, ţările sărace; dintre ele voi folosi ca exemplu, aici, România, pe care putem spune că o cunosc mai bine) sunt, în privinţa Internetului, late adopters: ei nu implementează tehnologia de la zero, ci o preiau într-un stadiu avansat de dezvoltare. Asta înseamnă, din punctul de vedere al infrastructurii, că nu vor trebui să investească în modernizarea unei reţele depăşite moral, ci vor implementa, de la început, o infrastructură modernă.

2.. Fapt care prezintă un triplu avantaj: e mai ieftin, e o investiţie mai bună pe termen lung (vei face modernizări abia peste un deceniu, poate, presupunând că următorul salt, de la 4G la 5G, va avea loc peste un deceniu), şi e mai uşor să te extinzi. Ce se va mişca mai repede: construcţia unei autostrăzi noi sau transformarea unui drum judeţean într-o autostradă? Ok, dincolo de faptul că, pentru noi, răspunsul realist e nici una, nici alta: transformarea drumului judeţean implică devierea temporară a traficului, distrugerea vechii fundaţii a drumului şi multe alte complicaţii care se traduc printr-o bătaie de cap considerabil mai mare.

3.. Serviciile, în ţările sărace, tind să fie mai ieftine, iar serviciile cele mai ieftine să fie şi cele mai larg răspândite. Gândiţi-vă la preţul kilometrului, la taximetre, sau la cât costă un tuns (15 lei la noi faţă de 15-30 de euro în Germania sau în Anglia). Internetul e serviciul de divertisment cel mai accesibil (dincolo de televiziune), şi, de aceea, cel mai ieftin şi mai larg răspândit. Sau, am putea spune: să-i dai poporului pâine şi circ – dacă nu-i dai job-uri bine plătite, şcoli şi spitale de calitate.

4.. Apropo de circ: am cunoscut tineri care, deşi intraseră de jumătate de an-un an în şomaj, nu se sinchiseau prea tare de chestia asta: jucau Triburile sau Travian şi erau atât de prinşi de joc, trezindu-se uneori la patru dimineaţa pentru nu-ştiu-ce-asalt-al-tribului asupra nu-ştiu-cărui-sat-inamic, încât nu prea îşi mai aminteau de realitate. Banii le ajungeau, de regulă, strict pentru pâine, Cola şi pentru abonamentul (destul de ieftin) la Internet. Lucrurile, vreau să arăt de fapt, funcţionează şi în sens invers: nu numai Cezarul va oferi poporului pâine şi circ, dar şi poporul va veni să îl ceară şi, dacă va avea de ales între pâine şi circ, s-ar putea să aleagă, de multe ori, circul. 

5.. Privind din partea cealaltă, serviciile, în ţările bogate, nu sunt aşa de ieftine – nu numai pentru că producţia e mai scumpă (atât timp cât şi mâna de lucru e mai scumpă), dar şi pentru că există o altă cultură a serviciilor. Hotelul scump din Frankfurt nu va oferi Internetul ca pe un bonus: va cere 10 euro/zi taxă pe net, deoarece în cultura germană oamenii nu sunt obişnuiţi cu servicii gratis (pe care le-ar vedea cu ochi răi) şi asociază un preţ mai mare cu o calitate mai bună (dau un ban, dar ştiu că – Netul – face).

6.. Asta va schimba complet statutul Internetului, care nu va fi circ, ci lux (pentru turişti) sau necesitate (pentru programatori şi businessman-i, care vor scrâşni din dinţi, ducând mâna la portofel).

7.. Această diferenţă culturală va determina o pătrundere mai lentă a Internetului cu bandă largă, accesibil pentru toţi, în ţări precum Germania şi Anglia: providerii nu sunt, pur şi simplu, motivaţi să se grăbească cu investiţiile. Şi, de multe ori, din punctul de vedere al business-ului, e mai rentabil chiar să încetinească, artificial, investiţiile (scoţi cam acelaşi profit, dar cu o tehnologie mai veche, exploatată pe o durată mai lungă), decât să-i „dea bătaie” cu banda largă. Cam cum se întâmplă cu autostrăzile din România – pur şi simplu, şi şoselele mai vechi „îşi fac treaba”, de aceea nu e nici o grabă să le schimbăm.

Sunt câteva dintre explicaţiile pe care le-am găsit; cu siguranţă că mai sunt şi altele. Unele dintre aceste explicaţii se reflectă, în mod sigur, în diferenţe de legislaţie pe care cineva care se pricepe/are răbdare ar putea să le detalieze (dacă sunt cunoscători printre cititori, îi invit să îmi lase un comentariu, în subsol). Cadrul administrativ şi legislativ este, în orice caz, mai permisiv în România decât în Germania – fapt care decurge din argumentele de mai sus.

Pe scurt, pentru români – şi pentru ţările sărace – Internetul pare a fi ceva vital, iar pentru nemţi autostrăzile par a fi ceva vital. O diferenţă culturală, în fond.