Internetul şi riturile de trecere. De la centre de detenţie la Starcraft profesionist

Anul acesta, la Astra Film Festival, în Sibiu, am văzut două documentare excelente despre IAD (Internet Addiction Disorder), un subiect pe care îl atingeam şi eu, săptămânile trecute, pe acest blog: Web Junkie, r. Shosh Shlam şi Hilla  Medalia (o coproducţie SUA-Israel), şi State of Play, r. Steven Dhoedt (Belgia).

Unul dintre filme (cel americano-izraelian) e despre efectele IAD-ului asupra adolescenţilor din China şi despre felul cum încearcă societatea chinezească să rezolve această problemă; celălalt film (cel belgian) e despre efectele IAD-ului asupra adolescenţilor din Coreea de Sud şi despre felul cum încearcă societatea coreeană să rezolve această prolemă. Deşi ambele societăţi aparţin acelei dimensiuni pe care noi, occidentalii, am numi-o „cultura asiatică”, greu ne-am putem imagina două abordări mai diferite.

Acesta este un articol destul de lung (timp aproximativ de lectură: 15 minute) – însă e vorba despre un subiect pe cât de actual, pe atât de puţin discutat în mass-media româneşti, asupra căruia nu avem o imagine de ansamblu şi cu atât mai puţin un punct de vedere clar. Am încercat să conturez o imagine de ansamblu în serialul meu de pe blog despre IAD; în textul care urmează îmi formulez, detaliat, punctul de vedere.    

Cât şi ce ne jucăm

Punctul de plecare al celor două filme e acelaşi: şi în China, şi în Coreea de Sud adolescenţii „din ziua de azi” petrec muuulte ore pe zi jucându-se pe calculator. Câte ore? Greu de dat cifre precise: într-unul din filme (în cel despre China) un puşti se laudă că a stat conectat 300 de ore non-stop la un joc (cu scurte pauze de aţipeală, într-un internet cafe), în timp ce altul negociază cu părinţii eliberarea sa dintr-un centru de detenţie pentru „doar” 4 ore pe zi petrecute în faţa jocurilor on-line. În celălalt film (în cel despre Coreea), unul dintre personaje se joacă 8-10 ore pe zi, are 28 de ani, şi face asta de la 13 ani. În orice caz, cam 8 ore pe zi se joacă, în medie, un adolescent atins de IAD, fie că e chinez sau sud-coreean.

Ce se joacă adolescenţii? Cei chinezi se joacă orice, cu precădere on-line, şi în special World of Warcraft. Cei coreeni se joacă şi ei cam orice, tot on-line, dar atenţia celor mai „hardcore” gameri e concentrată asupra unui joc off-line: Starcraft 1. Aici apare prima diferenţă între cele două culturi şi cele două abordări ale aceleiaşi probleme – şi vom vedea puţin mai târziu cât e de importantă această diferenţă.

Chinezi vs sud-coreeni

Filmul chinezesc e despre un centru de detenţie. Guvernul chinez este primul guvern din lume care a recunoscut IAD-ul drept o boală clinică şi a declarat dependenţa de internet drept „maladia numărul 1” care afectează adolescenţii, în China. Drept urmare, a luat măsuri: în buna tradiţie a guvernelor autocrate, a înfiinţat centre de reabilitare – unde adolescenţii sunt închişi de părinţi pentru a fi trataţi. Fiind vorba despre un stat comunist, aceste centre de reabilitare sunt centre cazone – cu uniforme, reguli stricte, instructori, gratii, pedepse, marşuri prin ger şi tot tacâmul.

Fiind vorba, totodată, despre un stat capitalist, aceste centre cazone promovează, totuşi, un tratament uman: adolescenţii nu sunt nici umiliţi, nici bătuţi, evoluează sub îndrumarea unui psiholog şi, mai mult, acest psiholog îi sfătuieşte şi pe părinţi să se interneze pentru a fi trataţi, alături de copii lor (tratamentul, destul de costisitor, se face în orice caz pe banii părinţilor).

Filmul sud-corean ar fi şi el despre nişte centre de detenţie – dacă prin nişte locuri unde adolescenţii trăiesc separaţi de familiile lor şi de societate pentru mulţi ani, de la vârste fragede (unii chiar de la 12 ani), putem înţelege centre de detenţie. Doar că, departe de a fi descurajaţi să folosească Internetul, adolescenţii sud-coreeni sunt puşi, în aceste centre (da, se numesc „team houses”), să se joace 8-10 ore pe zi. Şi sunt atent supravegheaţi – să nu care cumva să tragă chiulul de la jocuri!

Au înnebunit sud-coreenii, veţi spune! Ei bine, nu chiar: centrele de detenţie voluntară poartă numele de „team houses”, iar gamerii care le locuiesc sunt numiţi „gameri profesionişti”. Departe de a fi dispreţuiţi de societate, ei sunt consideraţi sportivi de performanţă – la fel ca jucătorii de tenis, de fotbal sau de şah. La fel ca în fotbal, Starleague – liga jucătorilor de Starcraft (un joc off-line, vechi de mai bine de 16 ani) – e împărţită într-o ligă profesionistă (de fapt, două – pentru că sunt două competiţii mari), ligi de semi-profesionişti şi ligi de amatori. Iar jucătorii de top câştigă sute de mii de euro pe an – pe lângă admiraţia fetelor „groupies” şi respectul compatrioţilor.

Ok, am priceput: sud-coreenii sunt deştepţi, veţi spune: au canalizat o manie (şi o modă culturală) şi, în loc să o numească boală şi să-i închidă pe cei mai talentaţi „bolnavi” în centre de detenţie cazone, precum chinezii, i-au transformat pe bolnavi în „sportivi de performanţă” civili. Şi i-au pus să facă bani – foarte, foarte mulţi bani.

Şi, în parte, aveţi dreptate: societatea sud-coreeană are, cu siguranţă, abordarea cea mai pragmatică, în ton cu trend-urile culturii populare şi cu spiritul capitalist pe care l-a îmbrăţişat, în ultimele decenii; în timp ce chinezii, în ciuda eforturilor de a se alinia trend-urilor pop şi forţelor pieţei, mai au încă de învăţat, în materie de capitalism

.

Ok – care abordare funcţionează?

Dacă am păstra diagnosticul la nivelul general al culturii populare şi al capitalismului, această concluzie ar fi una corectă. Însă mai e o întrebare importantă pe care ar trebui să ne-o punem: care dintre cele două abordări funcţionează, pentru adolescenţii aflaţi la mijloc, între toate aceste forţe? Care îi ajută, cu adevărat, să redevină funcţionali în societate? Doar una dintre ele e bună, şi cealaltă e rea – sau ambele au părţi şi bune, şi părţi rele?

Eu cred că ambele abordări sunt bune, în sensul că funcţionează. Şi ambele au părţile lor rele. Înainte de a-mi sări în cap şi de a mă numi „comunist fascistoid retrograd”, mai acordaţi-mi trei minute – să vedem de ce.

În primul rând, părţile bune. În cazul abordării sud-coreene, acestea sunt uşor de numit. Iată:

1.. Abordarea converteşte pasiunea – sau patima – unor adolescenţi pentru jocurile video într-o formă de competiţie acceptabilă social;

2.. Scoate în evidenţă, prin această conversiune, părţile bune şi talentele acestor adolescenţi – altfel rămase nedescoperite, în abordarea chinezească: pasiunea, spiritul competitiv, puterea de concentrare, viteza de reacţie, gândirea strategică (cam ca în romanul SF al lui Orson Scott Card, Jocul lui Ender, unde un adolescent e antrenat să devină cel mai mare lider militar din istoria omenirii şi prin intermediul unor jocuri pe calculator), rezistenţa pshihologică.

3.. Dezvoltă, pe termen lung, nişte calităţi umane fundamentale: tenacitatea, puterea de muncă, responsabilitatea, spiritul de echipă, modestia. Acestea sunt calităţile pentru care gamerii profesionştii sunt admiraţi de societatea în ansamblul ei (nu numai de spectatorii de la meciurile e-sports) şi tot acestea sunt calităţile pe care pare a fi construită cultura sud-coreeană (vă amintiţi momentul când primul-ministru sud-coreean a demisionat, după naufragiul feribotului Sewol, în luna aprilie?).

4.. Întăreşte un mesaj social pozitiv: iată, chiar dacă este vorba despre jocuri pe calculator, tinerii aceştia au exact acele calităţi pentru care sunt admiraţi sportivii, în general (nu, un sportiv de top nu e unul care doar câştigă mereu!); din păcate, spre deosebire de sud-coreeni, tenacitatea, responsabilitatea, munca susţinută şi modestia sunt exact calităţile pe care cultura occidentală, şi în special cea românească „de tranziţie” pare să le fi transformat în ultimele decenii în tabu-uri, în substantive pe care, dacă eşti un om de bonton, e mai bune să eviţi să le foloseşti.

5.. Construieşte, pentru tinerii atinşi de IAD, un model şi le oferă o alternativă: în loc să-şi piardă vremea cu jocuri on-line jucate „pentru distracţie”, pot alege să se antreneze, focalizat, jucând un singur joc off-line; e cam ca la fotbal – orice tânăr, oricât de sărac, poate visa să devină într-o zi un mare jucător profesionist. Asta înseamnă că, pe de o parte, jocurile sunt scoase din zona gri a divertismentului fără sens şi scop, iar că, pe de altă parte, mai mulţi tineri îşi vor canaliza eforturile spre jocurile „bine jucate” – altfel spus, jucate după regulile „profesioniştilor”.

6. Transformă jocurile într-un test de maturizare – şi aceasta cred că este cel mai important dintre toate punctele forte ale abordării (vom vedea imediat de ce). Unul dintre personajele filmului este surprins în mijlocul familiei sale: tatăl şi unchii lui îl laudă pentru atitudinea sa controlată şi pentru că se comportă „ca un bărbat adevărat”. Tânărul răspunde, cu modestie, că „munceşte mult”, în fiecare zi.

Are această abordare – după principiul „fă-te frate cu dracul” – şi părţi rele? Desigur. Cea mai evidentă la care mă pot gândi e aceasta: doar o mică parte dintre tinerii atinşi de IAD vor deveni jucători profesionişti. Ce se întâmplă cu ceilalţi – cei care nu joacă Starcraft la nivel competitiv şi care îşi pierd vremea în internet cafe-uri?

Filmul lui Steven Dhoedt nu ne spune. Pe de o parte, au fost câteva ştiri (precum cea de aici) despre adolescenţi morţi în internet cafe-uri în Coreea de Sud care au făcut ocolul Internetului, în ultimii ani, la fel cum au fost câteva ştiri (chiar mai multe) despre adolescenţi chinezi morţi în internet cafe-uri care au făcut ocolul Internetului. Pe de altă parte, putem presupune că, după exemplul unui personaj din film, mulţi dintre adolescenţi sunt obligaţi de părinţi (şi de presiunea culturii sud-coreene) să aleagă: ori demonstrează că pot obţine rezultate (şi devin profesionişti), ori îşi văd serios de studii (şi devin bancheri – sau paznici la bancă sau orice altceva).

Care sunt totuşi părţile bune ale abordării chinezeşti? În fond, e vorba despre detenţie, gratii şi adolescenţi traumatizaţi – ce poate să fie bun aici?

Urmărind filmul regizat de Shosh Shlam şi de Hilla  Medalia (mă întreb cum au reuşit cei doi să obţină permisiunea de a filma un documentar într-un asemenea centru – cunoscută fiind tendinţa guvernului chinez de a cenzura /aham, cosmetiza „realităţile neplăcute” din ţară în faţa occidentalilor), aceste părţi ies, treptat, la suprafaţă. Nu sunt aşa de multe precum în cazul abordării sud-coreene, dar nu pot fi ignorate:

1.. Deşi nu sunt în nici un fel bruscaţi sau umiliţi, experienţa „internării” într-un asemenea centru e suficient de neplăcută pentru ca mulţi dintre tinerii care trec pe acolo să nu-şi mai dorească să se întoarcă; unul dintre tinerii urmăriţi în documentar spune, explicit, asta la plecare: va face orice ca să nu mai revină vreodată acolo;

2.. Şocul e resimţit de ambele părţi: şi de adolescenţi, dar şi de părinţii care, deseori, şi-au înstrăinat copiii printr-o atitudine excesiv de autoritară. Interesant e că, în cazurile extreme de dependenţă, o relaţie foarte proastă cu părinţii pare a se afla, mereu, în spatele evadării adolescentului spre lumea virtuală.

3.. Părinţii participă la terapia de grup şi devin conştienţi de greşelile lor, fapt care-i convinge să încerce să-şi reintre în rolul de părinţi (nu de acuzatori/duşmani ai propriului copil);

4.. Nu în ultimul rând, armata e armată: vorba aceea veche din popor, că „armata te face bărbat”, trebuie să conţină un sâmbure de adevăr. Experienţa detenţiei este un test de maturizare – un fel de rit de trecere, în termenii lui Arnold van Gennep.

Părţile rele ale abordării chinezeşti nu au nevoie de prea multe rânduri. Dincolo de filmele de ficţiune care înfăţişează abuzurile la care sunt supuşi adolescenţii în astfel de „centre de reabilitare” (vă amintiţi de Boot Camp?), problema spinoasă o constituie tocmai abuzurile şi traumele presupuse de metodele aşa-zise militare. Deşi psihologii filmaţi de Shosh Shlam şi de Hilla  Medalia punctează, mereu, că adolescenţii nu sunt loviţi, jigniţi sau umiliţi (în ciuda insistenţelor unora dintre părinţi – care şi-ar dori exact aceste lucruri), e clar că experienţa e una traumatizantă. Oare tratamentul nu lasă şi alte urme, pe termen lung? – ne întrebăm, în timp ce privim filmul. Şi chiar poţi convinge nişte adolescenţi să se lase de jocurile pe calculator cu discursuri moralizatoare şi cu o bucată de cretă?

Un astfel de centru, dacă ar apărea în oricare dintre ţările occidentale, ar crea, cu siguranţă, un mare scandal.

În regulă, veţi spune: soluţia sud-coreeană funcţionează, aşadar, numai pentru cultura sud-coreeană, iar soluţia chinezească – numai pentru cultura chinezească.

Rituri de trecere

Foarte probabil că da. Mai sunt însă două lucruri pe care filmele le scot în evidenţă, dincolo de soluţiile punctuale despre care am discutat – şi acesta e punctul unde vreau să ajung, de fapt, în argumentarea mea.

1.. IAD-ul sau sindromul dependenţei de internet presupune o maturizare mult mai lentă a tinerelor generaţii (în directă legătură cu o criză de comunicare tot mai pronunţată între părinţi şi copii);

2.. Ceea ce încearcă ambele abordări – şi cea sud-coreeană şi cea chineză –, dincolo de coordonatele culturale specifice, este instaurarea unor noi ritualuri de trecere.

La triburile primitive, adolescenţii trebuie să meargă pe cărbuni încinşi sau să vâneze un animal şi apoi să suporte „teste de rezistenţă” dureroase pentru a deveni bărbaţi; în lumea occidentală, capitalistă şi civilizată, aceste teste ale maturizării au dispărut. Până acum un deceniu, armata era considerată, încă, ultimul rit universal de trecere – şi nu doar în ţările ex-comuniste (în Germania serviciul militar obligatoriu a fost desfiinţat în urmă cu trei ani – link la Wiki).

Acum, unele culturi ale lumii dezvoltate au început să-şi reinventeze aceste rituri – fără de care riscăm ca următoarea generaţie să copilărească mult după 30 de ani (sau după 40 sau 50; nu întâmplător, unele dintre victimele IAD-ului sunt bărbaţi trecuţi de 30 de ani, morţi în timp ce se jucau într-un internet cafe). Pentru chinezi, sunt centrele de detenţie militare ale guvernului; pentru sud-coreeni, sunt competiţiile profesioniste de Starcraft.

Ambele par să funcţioneze – în sensul că reuşesc să transforme cel puţin o parte dintre adolescenţii dependenţi de internet (pe cei ale căror familii îşi permit să plătească; respectiv, pe cei mai talentaţi şi mai motivaţi) „în bărbaţi”. Le testează tenacitatea şi le oferă motivaţia şi contextul pentru a reflecta asupra propriei persoane (aşa cum fac atât adolescenţii chinezi, cât şi gamerii sud-coreeni, puşi în faţa unor impasuri în carieră) – ingrediente esenţiale ale maturităţii: prin vechea metodă cazonă, în China, şi prin vechea metodă a competiţiilor, în Coreea de Sud. Faptul că aceste teste implică o anumită traumă sau suferinţă ţine de natura însăşi a riturilor de trecere – şi e preţul plătit, în ultimă instanţă, pentru maturizare.

Nu spun că avem nevoie de centre militare de detenţie pentru adolescenţi. Nici de competiţii profesioniste de Starcraft (deşi unii dintre puştanii români cred că şi-ar dori aşa ceva: competiţii, nu centre de detenţie!). Cele două soluţii sunt, aşa cum am arătat, intrinsec legate de ADN-ul cultural local.

Spun însă că IAD-ul nu e un simptom care afectează doar culturile asiatice. Unul din cinici adolescenţi spanioli e dependent de Internet – iar adolescenţii români ocupă, conform unui studiu realizat de Comisia Europeană, locul al doilea în topul european al puştanilor dependenţi de Internet. Şi mai spun că avem nevoie de soluţii: ne trebuie noi rituri de trecere, adaptate la ADN-ul nostru cultural local (cum ar trebui să arate ele mi-e greu să zic, dacă mă întrebaţi; în nici un caz nu ca emisiunea Românii au talent!).

Dacă nu le inventăm, s-ar putea ca peste nişte ani, nu mulţi, toţi septuageneraii, octogenarii şi nonagenarii europeni să vorbească şi să se comporte, aşa cum spunea o regizoare maghiară la Astra Film Fest (vă recomand filmul ei!), ca nişte adolescenţi. Şi acesta s-ar putea să nu fie, încă, lucrul cel mai rău.

Am scris mai multe despre IAD – sindromul dependenţei de Internet – aici:

IAD-ul zilelor noastre (I) Chiar suntem dependenţi de internet?

IAD-ul zilelor  noastre (II) Dependenţa de cybersex şi cyberrelaţii

IAD-ul zilelor noastre (III) Compulsiile netului, inflaţia de informaţie şi dependenţa de calculator

IAD-ul zilelor noastre (IV) Semnele dependenţei de Internet

IAD-ul zilelor noastre (V) Paşii pentru a reduce dependenţa de Internet

IAD-ul zilelor noastre (VI) Cum să ajutăm un prieten. Internetul ca hiperstimulant